Găina bătrână face zeama bună


lacul pocioleni(Foto de aici)

– Hai să o ștergem din nou la bunica!, m-a momit Florina în vara următoare. Tu nu vezi ce căldură tâmpită emană orașul? Ne coacem aici în timp ce în casă la Buna e răcoare și plăcut.

Puteam să zic nu? Chiar dacă nici la noi acasă nu era mare caniculă, tot mai răcoare aveam să aflu în casa mică din chirpici, lipită cu lut galben și văruită în sineliu. În oraș asfaltul luase foc. Aburi fierbinți se ridicau din trotuarele de ciment, îngreunând respirația. Ce putea fi mai nimerit decât să fugim în curtea umbroasă de la Pocoleni, să ne ascundem cu o carte în camera răcoroasă, mirosind a levănțică, cu geamuri mici care dădeau spre mărul uriaș ce-și legăna alene crengile încărcate de roade.

– Obrăznicăturilor, vedeți ce faceți azi! Să nu cumva să aud că iar ați făcut vrio tălălaie că pe-aici o să vă vie drumul.

– Da’ unde pleci, bunică?, am ridicat ochii dintr-o carte, privind amuzată la Flori, cu subânțeles. Iar o iei prin sat la vreun mort?

– Copchii proști! Ce știți voi despre viața mea! Mă duc până la Lămășeni, m-au chemat la Primărie cu o treabă. Să dau o declarație despre…și bunica a dat din mână a lehamite, lăsând să  se înțeleagă că n-aveam să înțelegem rostul drumului ei.

– Nimic nu știm. Pentru că te ferești de noi!, am acuzat-o. Despre cine să dai declarație?, am continuat însă bunica nu mi-a răspuns.

După ce a plecat, am făcut tot felul de trăsnăi. Ne-am bătut cu perne de le-au mers fulgii, am alergat cocoșul prin grădină enervate că ne cânta chiar sub geam, deturnându-ne de la citit. Când ne-am plictisit de toate, am găsit sub salcia din fundul grădinii două nuielușe subțiri pe care le smulsese vântul și am decis că suntem vrăjitoare cu puteri magice care pot schimba soarta omenirii. Doamne! Ne apropiam de 14 ani și eram tot niște prostuțe, numai bune de jucat cu păpușile. Tot dând din nuielușe ca bezmeticele în vreme ce inventam tot felul de blesteme năstrușnice, una din ele a zburat din mână și s-a oprit drept în geamul de la camera unde dormea bunica, care s-a făcut țăndări, împrăștiindu-se pe prispă cu un zgomot sinistru. Găinile din bătătură, care moțăiau în praf, s-au speriat și a început o cotcodăceală de nu știam cum să o oprim.

– Fir-ar al naibii! Acum ce naiba facem?, ne-am jeluit una alteia, uitîndu-ne prostite la cioburile din care nu avea cum să mai răsară vreodată un geam.

Era după amiază și magazinele din Fălticeni se închideau la ora patru. Chiar să fi avut bani, nu mai era timp să ajungem în oraș, să cumpărăm alt geam pe care să-l punem la loc înainte să se întoarcă bunica.

– Să vezi că iar ne alungă acasă. Acum chiar am făcut-o de oaie, o să se supere rău.

– Ce-ar fi ca să o mințim?, mi-a venit o idee. Îi spunem că a sărit o găină pe prispă și până să strigăm la ea, a dat cu aripile în geam.

Cât am pus la cale planul păcălirii bunicii, ne-am trezit la poartă cu tanti Anișoara, și ea în vacanța de vară.

– Ce s-a întâmplat?, ne-a întrebat, uitându-se la geamul spart și la cioburile pe care nu apucasem să le strângem. Ce s-a întâmplat și unde e mama?

– Păi.. să vezi, tanti. Bunica a plecat la Lămășeni să dea nu știu ce declarație la Primărie. Cât despre…Noi eram în cameră, citeam, când am auzit găinile cotcodăcind ca niște nebune pe sub ferestre. Am ieșit cât am putut de repede însă abia am apucat să zărim ce se petrece. Una din ele a sărit în sus, la bătaie la o alta, și…, nu știu cum, a dat ccu aripile a spart geamul. Am zis ”Hâș, hâș!”, am țipat dar n-am reușit să oprim dezastrul.

– Adică voi vreți să mă convingeți că o găină proastă a spart geamul?!, a ridicat tanti Anișoara o spânceană. Era clar, nu credea o iotă din ce povesteam.

– Păi…. am dat să susțin mai departe povestea, încropită la repezeală.

– Nu mai continua! Să știi că minciuna nu pune geamul la loc.

– Tanti, noi…, ne-am bâlbâit amândouă într-un glas.

– Cum să-i spunem adevărul bunicii când e atât de supărăcioasă?, am îndrăznit să o înfrunt. N-are niciodată o vorbă bună, nu ne alintă, n-am văzut-o râzând vreodată. Ai zice că femeia asta n-a fost niciodată tânără.

– Nu știi nimic despre viața bunică-tii, nu?, m-a întrebat scurt mătușa. Și probabil nici ție nu ți-a spus maică-ta, s-a întos către Florina. Păcat, ar fi trebuit să vă spună. Ia stați voi jos să vă spun de ce e un sloi de gheață mama. Poate după ce aflați, veți înțelege mai bine de ce tace, de ce este atât de rece. Iar la Lămășeni cu siguranță s-a dus pentru Veronica, sora noastră bolnavă.

Așa era, nu știam nimic despre bunica. Habar n-aveam că mama are o soră Veronica. Nu știam decât că n-are bărbat și că fetele ei – trei la număr – locuiau în Fălticeni  – la care se adăuga mezina din fața noastră, ce se stabilise în Suceava. O mai întrebasem despre bunicul din când în când, bărbatul pe care nu-l cunoscusem niciodată. Evita răspusul, preferând să ne spună cu voce înghețată să ne căutăm de treabă. După povestea depănată pe prispă de tanti Anișoara, am înțeles de ce își ascundea atât de adânc durerile, de ce se ferea să ne spună că ne iubește și de ce trăiam cu impresia că în fața mea era o bătrână care nu cunoscuse fericirea.

Cumplită viață a avut bunica. Femeie cu șapte copii, bunica a fost o eroină. Bărbatul cu care-și întemeiase familia, de care se îndrăgostise pe când era o codană în ciuda dorinței străbunicii de a-i impune ca soț pe un altul după cum era moda vremii, era cu vreo zece ani mai mare și nu putea să înțeleagă tumultul care izbucnea în pieptul prea tinerei sale neveste, dornică de viață, visând la horele de duminica, la distacția de la nunți și botezuri. El, un bărbat cât un munte, lat în spate, cu părul grizonat chiar de pe vremea când fusese mire, cu musăți mari, răsucite asemeni unui tâlhar, își dorea mai multă tihnă decât zbânțuiala petrecerilor. Dar o iubea la nebunie pe fetișcana înaltă și mlădioasă așa că s-a supus capriciilor tinerei pe care o luase de nevastă. Cum părinții lui, oameni de-ai locului cu stare, n-au fost de acord cu sărăntoaca de mireasă, și-au încropit o căsuță din chirpici, într-un sat la câțiva kilometri distanță de socrii nemulțumiți, pe un teren adus ca dotă la căsătorie de Bunica, dat din puținul pământ pe care-l aveau părinții ei. În timp, socrii se mai muiaseră văzând cât de fericit le este ficiorul și le dăduseră și ei câteva hectare de pământ, plus o bucată de livadă. Nu erau bogați dar aveau tot ce le trebuie.

Cu șapte copii după ea, bunica uitase de mult de distracțiile la care visase când se măritase. Crescuse fetele și unicul băiat în spiritul modestiei, le învățase pe fete să țeasă și să brodeze, iar pe băiat îl dăduse la Școala de tâmplărie.

Când a crezut că a venit vremea să se gândească și la odihnă, urmând doar să mai aranjeze căsătoria fetelor cu băieți harnici și cu stare și să caute pentru Constantin o mireasă frumoasă și bună, a izbucnit războiul și bucuria s-a dus pe apa sâmbetei. Bunicul a plecat pe front și a lăsat-o mamă și tată, bărbat și femeie. Nu se plângea, era mulțumită că avea o grădină uriașă în spatele casei unde creștea sute de legume și porumbul necesar pentru iarnă. Pe lângă casă se fugăreau zeci de orătănii iar în spate văcuța le salva diminețile, laptele cald trecând direct din ugerul plin în străchinile de lut, așezate în fața liotei flămânde care se înălțaseră peste capul mamei lor. Ce mai rămănea după ce fetele și Constantin își puneau burta la adăpost, hăpăind laptele în care mărunțeau o bucată de mămăligă sau de pâine rumenă scoasă din cuptor când nici nu se lumina de ziuă, lua drumul oalelor uriașe de lut de unde avea să iasă chișleacul cel bun, două – trei linguri de smântână și brânza dulce, scoaptă pe plită.

Când linia a III-a a frontului s-a apropiat de Suceava, a fost nevoită să-și fetele de mână și să plece în bejenie. Bunicul era pe front, Constantin fugise la București să lucreze pentru un meșter în mobilier de lux ca să scape de încorporare. Evacuate din calea morții, au plecat așa cum erau prin curte, cu niște papuci din pânză în picioare care s-au rupt mult prea repede.

S-a dat ordin de evacuare și n-au avut încotro, și-au lăsat căsuța din Pocoleni cu toate lucrușoarele, au părăsit găinile în curte și au pribegit peste 20 de km pe jos, dormind prin miriști și mâncând mămăligă goală sau câte un coltuc de pâine veche. Bunica nu le-a lăsat pe fete să ia decât două-trei foanțe într-o bocceluță. A preferat să pună în căruța unor cunoștințe de-ale gurii: făină, cartofi și mălai. Iar în urma căruței s-au aliniat fetele, bunica și vaca – constanta fiecărei familii românești. Renunțai la orice dar nu și la văcuță, ea era siguranța cănii de lapte care să îți ostoiască foamea în vremuri grele.

Au fost cazate într-o altă comună, departe de front, într-o casă din paiantă cu două camere, claie peste grămadă, mama și surorile împreună cu bunica într-una din camere iar o altă familie în cea de a doua. Au dormit pe jos, pe țoale găsite în casa pustie. Frica cea mai mare a refugiatelor tinere, cum erau și fetele bunicii, era să nu fie batjocorite. Uneori, fetele erau chemate să sape șanțuri pentru front și bunica se oferea imediat să meargă în locul lor întrucât îi era frică să-și lase fetele printre soldați. Norocul lor a fost o familie înstărită. O chema destul de des pe mama, ca și pe surorile ei, să ajute la curățenie și le plătea în mâncare. Tot doamna a fost cea care a vorbit cu comandantul trupelor de soldați să le lase în pace, să nu le mai cheme la săpat șanțuri.

A fost greu și pentru mătușa să ne povestească. Avea glasul răgușit și o lacrimă gata să cadă din colț de ochi. Am înțeles de ce s-a ferit întotdeauna bunica să răspundă la întrebările mele curioase. Povestea încerca să îndulcească durerile și greutățile dar eram sigură că fusese chiar mai greu decât îmi puteam imagina. Nu știu cum și de unde au avut putere, dar au reușit să scape din încercare, fără să fie batjocorite. Aveau numai o foame nebună care nu se sfârșea. Una din cele mai fericite zile din viața lor a fost cea în care au fost anunțate că se pot întoarce acasă. Iar când au ajuns în curtea lăsată în paragină, însoțite de văcuța căreia i se vedeau coastele, și din porumbul din spatele casei, rămas necules de soldați, au zărit ițindu-se găinile, slabe dar vii, cotcodăcind și ele a foamete, toate au izbucnit în lacrimi de bucurie. Bunica se uita la găini ca la o minune.

Mai târziu alte și alte greutăți i-au marcat viața. Una dintre fete s-a stins, bolnavă de tifos negru; o alta, Veronica, a fost  declarată nebună după ce doctorii i-au atins un nerv într-o banală extracție de amigdale și a fost internată la un spital de nebuni; bunicul a venit de pe front bolnav și a murit la scurt  tim iar Constantin a fost împușcat În București când ieșea dintr-un magazin, suspectat că ar fi fost legionar.

Când tanti Anișoara a stins ultimul cuvânt al poveștii, aveam ochii în lacrimi.

– N-am știut niciodată. Săraca bunică!

– Ce n-ai știut?, m-a trezit o voce rece și am știut că în spatele meu apăruse Buna. Și ce mama dracului s-a întâmplat aici?

– Săru-mâna mama!, ne-a luat tanti Anișoara bâlbâiala din gură. Iaca numai ce am venit acasă, eram în cameră cu fetele când o găină bezmetică a sărit la bătaie la o alta și în toată hărmălaia a dat cu aripile în geam și l-a spart. Lasă că nu murim până mâine fără geam, oricum e vară!

În vreme ce eu și Florina ne înghițisem limba uitându-ne cu gura căscată cum ne salva pielea, tanti Anișoara, calmă, fără să ne privească, i-a arătat o găină grasă și bătrână, vinovata de dezastrul întins pe prispă. Seara târziu, așazate cu toate în jurul mesei, am simțit un nod în gât înghițind ostropelul gătit de bunica. Și n-am știut dacă lacrima ce se înghesuia să iasă era urmarea remușcării că mâncam o găină nevinovată sau era a poveștii ce-mi marcase sufletul.

(Amintiri cu miros de bunici)

 



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: