O bunică plânge, o alta râde


varza-murata(Foto de aici)

O altă primăvară cu mirosuri îmbătătoare izbucnise când tata ne-a anunțat că ne vom muta la Fălticeni. Trecuseră anii. Mergeam deja la școală în clasa I și vestea că vom pleca într-un oraș pe care nu-l văzusem niciodată, printre oameni pe care nu-i cunoșteam, mi-a stors lacrimi de mânie ca în vremea piciulelii când bătem din picior dacă nu pricepeam ce vor cei mari. Acum înțelegeam de ce tot mai des bunica ofta pe la colțuri, ștergându-și ochi cu colțul năframei neagre, de ce bunicul tăcea încruntat, cu paharul de vin uitat în mână, uitându-se într-un punct numai de el știut.

După anunț, lucrurile s-au precipitat atât de repede că n-am înțeles nimic din despărțirea de satul pe care-l iubisem atât de mult. Aveam să aflu mai târziu că dorul de locurile natale se pitise în sufletul meu de copil, așteptând să răsară la suprafață și să mă lovească când aveam să mă aștept mai puțin. N-am avut timp să-mi iau rămas bun de la dealurile dintre vii, de la rugii de mure și de la pădurea în care hoinăream cu bunica în căutarea ciupercilor răsărite după trecerea oilor. Mi-am promis printre dinți că mă voi întoarce, lăsându-mă în mâna mamii ca în fața unui destin crud pe care nu-l puteam ocoli. Mă așteptau noi orizonturi și oameni de care-mi era teamă.

Bunicii ne-au strâns la piept cu putere pentru ultima dată apoi au rămas în prag uitându-se înnegurați cum tata a urcat în mașina mare în care încărcase lucrurile noastre. Noi cu mama am plecat pe jos la Sascut, de unde urma să luăm trenul către noua casă.

Prima călătorie cu trenul mi-a lăsat un gust amar. Mă simțeam trădată de secretoșenia cu care înconjuraseră ai mei această plecare. N-am fost în stare să gust plăcerea călătoriei, lacrimile îmi gâlgâiau în gât. Strângeam ochii să nu mă vadă frații mai mari și să râdă sau să mă certe mama. Mulți ani mai târziu aveam să aflu de ce a trebuit să plecăm și de ce totul a fost ținut în mare taină…

La puțină vreme după nașterea mea, tata a intrat într-un conflict cu un mahăr de la partidul comunist cu funcție la județ, vecin cu noi în satul în care locuiam. Există o nebuloasă în firul acelei povești, tata evitând în permanență să ne povesteasă de-a fir a păr ce s-a petrecut. ”Lasă, tată, ce rost mai are să ne aducem aminte? Sunt lucruri trecute”, dădea din mână a lehamite, de câte ori reveneam cu întrebări. Din frânturile adunate prin vreme am înțeles că tovarășul vecin era de fapt un mare ticălos. Căsătorit cu o femeie care avea un copil făcut fără să fi fost căsătorită, făcea exerciții despre ce însemna teroarea comunistă pe bietul băiat, pe care îl stâlcea în bătăi tovărășești. Țipetele lui răsunau de a lungul întregii ulițe, așa îmi povestea  mama. Tata s-a dus la partid și a depus o plângere împotriva nenorocitului care schilodea sufletul unui copil dar ”etica și echitatea socialistă” au înțeles să tacă și să ascundă totul sub preș. Doar nu era să pedepsească un factor de nădejde pentru un amărât de prunc, care mai era și din flori pe deasupra. Într-o zi tata l-a prins pe bătăuș pe malul Siretului și i-a aplicat o corecție la fel de tovărășască, ca să înțeleagă ce înseamnă sistemul communist prin exemplul propriu. Ba mai mult, l-a băgat cu capul în apa Siretului, amenințându-l că dacă o singură dată mai dă în copil îl îneacă. Corecția s-a lăsat cu urmări. Tata a fost chemat la partid și muștruluit bine. Mai mult de atât nu s-a întâmplat, pentru că nu îmi aduc aminte să fi făcut pușcărie. El n-a dus povestea până la capăt oricât l-am rugat. Probabil acela să fi fost momentul când bunicii au accceptat să renunțe la pământul, via și pădurea pe care le aveau. Îmi povestea bunicul – țăran mijlocaș – că s-a împotrivit cât a putut să le dea agoniseala lui nenorociților care preluaseră puterea dar ”am fost nevoit, taică, m-au amenințat netrebnicii!”. Cu siguranță însă tata a avut la partid un dosar cu multe minusuri, era un element care nu făcea cinste principiilor comuniste. N-a fost niciodată membru de partid. N-au putut să-l pedepsească pentru curajul lui așa cum și-ar fi dorit întrucât exista plângerea depusă și înregistrată împotriva agresorului iar comuniștii voiau să mușamalizeze totul. Îmi povestea mama, după plecarea tatii în cer să-și caute o slujbă, că a primit o amendă penală. A fost, însă, suficient. L-au pus pe o listă neagră. Îl urmăreau să calce strâmb ca să se răzbune, mai cu seamă vecinul care fusese nevoit să se abțină de la violențe. După câțiva ani de hârâială cu partidul, tata a hotărât că cel mai bine pentru toți era să plecăm în altă parte. Îi era frică că lupta lui avea să ne afecteze și viitorul nostru. Departe de sat nu avea să mai știe nimeni de scandalurile cu comuniștii iar Fălticeniul a fost ales ca opțiune pentru că de acolo era mama…

– Mamă, ce urâtă e casa!, mi-am exprimat dezamăgirea și tristețea, când am ajuns în fața unei case bătrânești, cu două camere și o verandă micuță. Cum am lăsat noi frumusețea de casă de la bunici? Cum?, am dat din nou în smiorcăială.

– Lasă, fetițo, ăsta este numai începutul. O să facă taică-tu o mândrețe de casă, ai să vezi!

– Și noi unde o să locuim până atunci?

– La bunică-ta astalaltă. Acolo o să stați până în toamnă, veți termina anul la școala din sat.

– Poftim!?

Îmi venea să fug în lume. Cu sughițuri, urând că n-am putut să rămân în satul unde mă născusem, am ajuns să locuiesc câteva luni bune la cealaltă bunică care trăia într-un sat micuț, situat la numai câțiva kilometri de Fălticeni. Uscățivă, cu privirea aspră, bunica din partea mamii era opusă celei care mă crescuse până atunci. Una era micuță și dolofană, cu obrajii roșii, gata în orice moment să râdă alături de noi. Asta era înaltă și rea, neavând pentru noii ei nepoți nici măcar un zâmbet. Se uita la noi ca la niște necunoscuți obraznici, care dăduseră buzna peste ea, tulburându-i liniștea bătrâneții. Norocul nostru s-a numit tanti Anișoara, sora cea mică a mamii, directoarea școlii din sat. Locuia cu noi. Severă în ce privește lecțiile, acasă ne lua apărarea de câte ori ne certa noua bunică. Nopți în șir am plans în patul strâmt de după sobă în care mă chinuiam să adorm, rugându-mă ca tata să termine odată casa și să avem și noi un rost. Mă simțeam pierdută, îmi era dor de dealuri, de strugurii din vie, de caprele bunicii, de mirosul pădurii și al bureților de la rădăcină de copac. Până și de poreclele lui Costache îmi era dor.

– Copchilî, ia oala asta șî du-ti în beci să aduci niști curechi!, mi-a ordonat bunica într-o zi, tocmai când mă întorsesem de la școală.

– Ce să-ți aduc?!!

– Da ci fatî, ești surdî? Curechi!, m-a apostrofat, supărată.

Mi-era frică de ea așa că n-am mai îndrăznit să o contrazic. Am plecat către beci, gândindu-mă că o să descopăr singură ce naiba însemna curechi. Nu eram proastă, oala îmi sugera clar că e vorba despre ceva de mâncare. Dar ce?

Beciul era de fapt o groapă ceva mai mare, așezată în spatele casei, lângă bucătăria de vară. Coborai două trepte și ajungeai în hruba rece, unde era nevoie să stai aplecată ca să nu dai cu capul în tavan. Norocul meu că eram micuță. Mi-am rotit ochii în încăperea rece, lutoasă și întunecoasă însă n-am reușit să descopăr ce trebuia să-i duc bunicii. Cartofi în câteva lăzi, morcovi înfipți în nisip, câteva sticle de vin și de rachiu, alături de borcane de dulceață și gem tronau pe câteva rafturi vechi, murăturile în borcane mari semnalizau dintr-un alt raft. Într-un colț un butoi uriaș în care, după miros, era varză la murat. ”Na, ce mă fac?”, m-am gândit, răscolind în toate colțurile după blestematul de curechi, cu teamă că voi fi certată dacă mă întorc cu oala goală.

– Fatî hăi, ești bună de trimis după moarte!

Glasul bunicii, răsărit lângă mine, m-a făcut să tresar. N-o auzisem coborând.

– Iartă-mă, nu știu ce este curechi, bunică!, m-am bâlbâit, așteptând să fiu pedepsită.

– D-apăi nu știu ci v-o-vățat mă-ta cu tac-tu cî nica nu știți, m-a apostrofat. Dă oala ceea! Și dacî tot am vinit, haidi si luăm și niști barabule. Nu ti smiorcăi, că nu te mînânc. Știu cî vi-i greu aice, stăm cam înghesuiți. Dar lasă că tătăne-tu îi harnic și numa amu, cât ăi zici pește, o să mergeți la căsuța voastră. Cu tăte că ni-i tari drag că stați cu mine, îmi mai alinați bătrânețile.

Bunica îmi făcea prima ei declarație de dragoste și nici n-o băgam în seamă. Căscasem gura și uitasem s-o mai închid. După ce că habar n-aveam ce însemnă curechi, mai trebuia să mă uit și după barabule, despre care nu auzisem vreodată. Văzând că mă uit ca proasta prin beci, fără să mă mișc din loc, bunica mi-a smuls oala din mână, a desfăcut butoiul și a scos trei verze murate. Apoi a luat dintr-un cui o traistă, cusută în model cu roșu și negru, în care a pus câteva kilograme de cartofi, din lăzile depozitate într-un colț. ”Aha, una o fi curechiul, alta barabula. Dar care o fi una și care o fi alta?”, m-am mirat, neândrăznind să-i adresez întrebarea.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

2 răspunsuri

  1. M-ai dus înapoi în copilărie cu povestea asta frumoasă,cu bunici, tovarăși de la partid, barabule și curechi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: