Prima zi de grădiniță


lili marinar

Împlinisem cinci ani și nu fusesem niciodată la grădiniță. La țară nu erau atât de multe reguli iar mama mă lăsase în boii mei, să mai copilăresc. Însă în anul aceea hotărâse că a venit vremea să-mi asum responsabilități.

Toată vara am plâns. La ce-mi trebuia mie grădiniță? Mi-au împuiat capul că sunt sute de jucării care ar putea fi și ale mele, că am să învăț cântece și poezii frumoase. Motivele lor mă lăsau rece. N-aveam chef să plec în fiecare zi de acasă, să mă scol dimineața devreme și să mă duc în același loc, ca și cum aș fi avut slujbă. Venise toamna și pădurea mustea de bureții care-ți făceau cu ochiul, dornici să ajungă tocăniță. Pe marginea crângurilor rugii de mure se înnegriseră, iar boabele de struguri deveniseră aromate și dulci, așteptând să fie strivite de dinți nerăbdători. Aveam alte treburi. Mai bine mă duceam la păscut cu caprele bunicii, decât să mă închid în casă jumătate de zi, cu toate jucăriile promise.

Am încercat să-i înduplec, să-i conving să-mi dăruiască încă un an. Plânsete, rugăminți. Degeaba. N-am putut să mă împotrivesc. Mama, tata și bunicii erau într-un glas pentru grădiniță, uitându-se încruntați la botul meu bosumflat. Doar Costache se amuza.

– Haide, Iață, că nu te mănâncă nimeni! E frumos la grădiniță.

– Du-te tu de-i așa frumos. Și nu mă mai fă Iață! Nu sunt copil, știu să-l spun pe ”r”, m-am îmbățoșat, scoțând limba la fratele tatei, care se copilărea.

– Da’ nu știi să citești și să scrii. O să rămâi o fetiță prostuță dacă nu te duci, m-a tras de ciuf, râzând.

– Costache, nu mă supăra. Mă duc, mă duc, dar mai în iarnă, după ce trece culesul viei. Încercam cu disperare să amân clipa care avea să mă transforme într-un roboțel.

– Hai, hai, lasă prostiile. Te duci și gata, a intervenit tata și am înghițit în sec, uitându-mi cuvintele. Cu Costache și mama puteam să mă cert zile în șir, la fel și cu bunicii. Dar când deschidea tata gura, amuțeam. Orice împotrivire este inutilă. Când stabilea el ceva, nimic și nimeni nu-i întorcea vorba.

Odată hotărât destinul  – cu toată încăpățînarea mea care spunea nu și nu – mama m-a luat de mână și am plecat, mai de voie, mai de nevoie, la Sascut să căutăm uniformă. Eram așa de urâtă în rochița bleu spălăcit că m-a podidit un plâns sughițat.

– Mama, cum să mă îmbrac cu pocitania asta? Eu am rochițe atât de frumoase.

– Hai, lasă, mi-a ostoit mama lacrima ce se încăpățâna să se prelingă pe obraz și de acolo să dispară în gulerul hidoasei uniforme. Am brodat astă iarnă niște gulerașe albe din macrame, o să le înlocuim pe astea și o vom trasforma într-o frumusețe. Ai să vezi. Acum, hai să-și cumpăr și o gentuță.

– Gentuță?, m-am mirat, fără să acord nici o privire pachetului în care vânzătoarea ne împăturise uniforma. Am văzut cum arată la fetele mari de pe stradă dar nu înțeleg, ce o să pun în ea?

– Ceva de mâncare pentru ora zece, când faceți pauză. Fiecare copil are în gentuță fie doi – trei biscuiți, o bucată de cozonac sau de chec ori, dacă n-om avea altceva, două felii de pâine unse cu poverlă.

Hmm, parcă începea să-mi placă. Dacă era vorba că în gentuță urma să am zilnic o bunătate, mă mai muiasem. Îmi plăceau toate dulciurile, inclusiv gemul de prune – poverlă, cum îi spuneau ai mei – chiar dacă cutia de carton, pe care vânzătoarea o prezenta cu emfază ca fiind poșeta mult visată, a mai născut  o lacrimă. Tot o urâțenie era.

Grădinița nu era departe de casă. O sală mare, situată în Școala de la Izvor, de unde luam apă bună de băut, atunci când voiam să ne alintăm strâmbându-ne la cea din fântână. Pe atunci  habar n-aveam că apa de la izvorul din sat era fermecată. Azi ar putea să bată foarte ușor pretențioasele produse pe care dăm bani. Apă plată ușor mineralizată? Pe dracu’! Apa de la izvor, care curge și azi la poarta școlii era – și este – de zece ori mai bună.

Prima zi de grădiniță a venit fără veste. Mama m-a sculat cu noaptea în cap, m-a ferchezuit, m-a ajutat să îmbrac pocitania, mi-a pieptănat claia de păr încâlcit și, când să plecăm, a strigat-o cineva. A rămas să mă duc singură, cu toate că de cu seară se bătuseră care mai de care să mă însoțească. Tata era la fabrică, bunicii plecaseră dis – de – dimineață la vie iar mama, care câștigase concursul de însoțitor, a fost  chemată de urgență la o vecină , pe care o apucaseră durerile facerii.

– Du-te singură, eu am nițică treabă.

– Mamă, ai promis, m-am mâțâit, gata – gata să dau din nou în plâns.

– Știu, copilă. Însă s-a ivit ceva și nu mai pot merge. Treburi de oameni mari. Hai, hai, nu boci! Drumul îl știi cu ochii închiși, n-ai de ce să te sperii. Ajungi la școală, intri în clasa pe care ți-am arătat-o, te prezinți tovarășei și gata. Mai departe știe ea ce să facă.

”S-a ivit ceva…”, am maimuțărit-o. ”Totdeauna se ivește ceva”, am continuat, fără ca vreun cuvânt să răzbată din gura strânsă pungă. Tăceam. Ce rost avea să comentez? Orcum, tot singură aveam să mă duc.

Oftând, mi-am pus în gât gentuța în care aveam învelită într-o bucată de ștergar alb, cu model roșu cusut de bunica în cruciuliță, o felie mare de cozonac. M-am lăsat aranjată de mama, care mi-a îndreptat câțiva cârlionți rebeli, așezând gulerașul de dantelă să stea perfect, și am plecat necăjită. Tristă, ca un condamnat. La poartă ne-am despărțit, eu la vale către școală, mama la deal.

Până la izvor nu făceam mai mult de șapte minute; două – trei curbe strânse și gata. Numai că, scăpată de sub supraveghere, s-a făcut de o jumătate de oră până când am zărit clădirea lungă, văruită în alb. Am căscat gura la toate păsărelele, m-am hărățit printre garduri cu câinii, am cules nucile căzute pe jos și, așezându-mă tacticos pe marginea drumului, le-am curățat de coajă, înfulecând miezul dulce. Când am ajuns, curtea era pustie.

– Și-acu’ io ce mă fac?, m-am jeluit.

După ce m-am învîrtit ca o curcă beată prin curte. neștiind ce să fac, m-am strecurat în spate. Știam un geam prin care puteam privi în sala mare, unde era grădinița. Tiptil, ca un hoț, m-am aburcat pe banda de ciment ce susținea hardughia să nu se prăbușească și am lipit nasul de geam. ținându-mă de zăbrelele de tablă. Voiam să văd ce-i înăuntru.

Copiii stăteau la niște măsuțe, așezate pe două rânduri. Cu mâinile în poala rochițelor, o ascultau cu ochii mari pe tovarășa, care le spunea ceva dintr-o carte. Mă bușea râsul. Băieții aveau rochițe ca și fetițele. Încercând să zăresc unde erau jucăriile cu care mă ademeniseră ai mei, abia ținându-mă să nu hlizesc la vederea fundelor albastre de la gâtul băieților, am uitat să mă țin și am aterizat ca o plăcintă, afundându-mă în colbul din curte.

”Buf!”, s-a auzit un zgomot surd, făcut de fundul meu ce luase legătura cu pământul. Speriată că or să mă audă cei de dincolo, am înșfăcat gentuța care zăcea în iarbă și am luat-o la sănătoasa.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: