(Foto de aici)
Când drumuri cunoscute se închid
în calea mea,
pios, nu pot decât să îngenunchez
spre a le plânge,
în desagă de suflet cald adunând
iubirea și dorul,
cu care-am străbătut, la braț, prin ani,
până-n capăt de lume.
Cu umilință, aplecată în galbenul lut,
și-n lacrimă grea,
pot aștepta, într-un infinit rece, absurd
și plin de sânge,
ca drumul să se redeschidă spre mine,
bând din izvorul
unei speranțe ucisă de vreme și-apusă
în orizonturi străine.
Sau, tremurând la neștiutul de dincolo,
să-mi ridic fruntea,
să plec șovăind prin spinii cărărilor noi
cu dorința de-a învinge,
însetată de depărtări, cuprinsă de vise
la fel ca ulciorul
care așteaptă artistul, să-l transforme
din lut în minune.
(Foto de aici)
Reclame
Categorii:Poezii
Lasă un răspuns