Autoportret


3 lil
Scriu dintotdeauna. De când eram foarte tânără. Numai că m-am ridicat din copilărie cu jena de a nu împărți cuvinte goale, care nu spun nimic. Mi-a fost teamă să nu împrăștii scrieri fără miez și substanță. M-am speriat că sunt prea comună, că vorbele mele, așternute pe hârtie, nu transmit senzații și sentimente demne de a fi citite. Am crezut că sunt una printre atâtea altele. Că doar mi se pare că destinul m-a înzestrat cu har. Așa că mi-am ascuns cuvintele. Unele s-au păstrat prin caietele de amintiri ale colegelor de liceu. Altele zac și acum prin podul casei părinților mei. Foi cu versuri mâzgâlite, prea arar pe placul meu, romane începute și niciodată terminate, gânduri vesele sau triste, povești. Multe dintre ele au luat drumul focului din sobă, aprins de tata iarna, când vântul vâjâia la ferestre.
Mai târziu, nu știu…, neîncrederea că nu-s hăruită s-a accentuat. Sau, poate, lucruri, mereu mai ”importante”, au amânat cuvintele. A ”trebuit” să pun pe primul plan altceva sau pe altcineva. Să studiez mai întâi, să-mi fac o carieră, să fiu soție exemplară, să nasc, să cresc copii. Să plâng iubiri pierdute sau să mă bucur de altele noi. Și fiecare zi trecută, însemna un mâine al scrisului pe care îl visam peste noapte. O promisiune fără viitor, pentru că mâinele devenea mereu azi. Și alte și alte lucruri treceau înaintea cuvintelor. Acel ”trebuie” alunga cuvintele, se ivea pe furiș, mă înconjura, pentru ca să se nască o nouă amânare. Uneori, mă burzuluiam și-mi juram că ”de mâine…”.
Când, în sfârșit, am dorit să reiau cuvintele, să le mângâi, să le așez cu iubire pe foaie, să mă îmbăt în ele, viața a avut grijă să mă oblige să mușc din țărână și să amân din nou. Iar eu m-am înclinat, cu umerii căzuți, în fața lui ”trebuie”, al lui ”nu acum”. Apoi …a fost durere. Și mâinele meu, visat de atâția ani, literele care mă ardeau în piept, cerând să ucidă puritatea foii de hârtie, au apus pentru un timp nedefinit. Mâinele meu murise. Sau poate eu murisem puțin. Cuvintele, chiar și simplele cuvinte, s-au lăcătuit în mine. Eu însămi m-am închis în temniți de suflet, fără să las să pătrundă fir de lumină. O vreme îndelungată am trăit fără să trăiesc, închizând toate ușile către mine, chiar și cele inventate de cuvinte. Până când n-au mai încăput în tainița în care le ferecasem și m-au pus să jur că voi descătușa, în versuri sau proză, poveștile ascunse, durerile uitate.
Nici nu știu când m-am regăsit. Poate că lacrima, ascunsă după o stea, m-a scuturat făcându-mă să mă reîntorc. Poate că m-a ars amintirea promisiunii și am redescoperit cuvintele. Poate că iubirea celor care m-au susținut când nu eram aici, printre ei, m-a vindecat. Sau poate că voi, cei care mă citiți, mă împingeți să scormonesc în suflet după alte și alte întâmplări, născând în mine încrederea că, totuși, am ceva de spus, că nu-s anostă iar cuvintele nu zboară fără sens pe foaia de hârtie.



Categorii:Despre mine, Miscelanea

Etichete:, , ,

3 replies

  1. eu te voi susține! Și eu am avut amânări, apoi cuvintele s-au revărsat. Mâinele a devenit acut! Te voi susține! Scrii frumos, clar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: