Ce aș putea să-ți spun despre cele două zile petrecute la Oravița? Sentimentele îmi sunt atât de încurcate! Am plecat cu inima cât un bob de nisip rătăcit într-un val de mare furios. Pe drum, însă, amintirea ta mi-a șoptit că trebuie să mă bucur. De două ori chiar, o dată pentru mine și încă o dată pentru tine. Pentru că nici eu și nici tu n-am fost vreodată la Oravița. Și pentru că acolo, un om cu sufletul cât universul, a hotărât ca numele tău, Vlad, să nu se stingă. Să se nască din nou prin poezie, într-o diplomă acordată unui tânăr poet. Așa că am strâns din dinți, mi-am ascuns lacrimile în colțuri umbrite de suflet și am privit natura prin ochii tăi de copil nebunatic, rătăcit printre stele.

Drumul de la Băile Herculane la Oravița s-ar putea numi poveste. Dacă închizi ochii poți fi orice: prințesă, străbătând teritoriile supușilor; lotru, așteptând să ataci caleașca plină cu galbeni, strânse de boierii hrăpăreți de la țăranii săraci; vânător, urmărind cu pușca pregătită păsări măiastre ori jivine periculoase.
Sau poți fi ce am fost eu, o romantică privind prin geamul mașinii, mirată și neîncrezătoare, la frumusețea unei naturi virgine, în care omul a intervenit prea puțin. Poți fi zăbăuc, cerând șoferului drag care te conduce către un tărâm de basm să oprească, să faci o fotografie unei flori de câmp ce-ți zâmbește șăgalnic, să tragi un cadru o șiră de apă repezită care se învălătucește în jurul unei crengi doborâte de furtună, să prinzi spre amintire o cascadă care te lasă cu gura casăcată, imaginând țărmuri de miracol.

Cât despre Oravița? Un burg care m-a făcut să plâng.
Dacă poți uita zidurile coșcovite ce mustesc a moarte, dacă poți să nu vezi sărăcia clădilor și a stăpânilor lor, abandonul unor frumuseți de pe vremuri, dacă poți să îți imaginezi cum ar arăta străduțele romantice și înguste cu casele renovate, atunci poți să visezi că ești într-un orășel din Austria. Poți să simți fiorul istoriei în teatrul cre plânge după spectacole și spectatori (Cine vrea să vadă cum arăta primul teatru al Vienei, celebrul Burgtheater, astăzi dispărut, trebuie să meargă la Oraviţa. Acolo se află o copia la scară mai mică a celebrului monument austriac), în Muzeul de Istoria Farmaciei Montanistice, detinand mobilier, instrumentar farmaceutic de la finele veacului al XVII-lea (1682) si pana la anii 1950 și în alte minunății lăsate de vremurile trecute.


De ce să plâng? Pentru că nu știu de unde, din taxele noastre, din falimentele care ne pasc zi de zi, din când în când statul acesta monstruoas care ne cocoșează, care ne înnrobește, găsește bani să renoveze în culori vesele blocurile hidoase făcute de comuniști dar n-are nici o milă față de un oraș în care fiecare clădire sângerează, un oraș prin zidurile căruia curge istorie ca o lavă fierbinte. O bijuterie este Oravița, o bijuterie lăsată în paragină de oameni cărora nu le pasă. La fel cum îți vine să plângi când vezi clădirile vechi, distruse, din Băile Herculane, acelea prin care se plimba, mânca delicat, iubea cu patimă sau purta conversații de salon Sisi, cea care a fost prințesă de Bavaria, împarateasă a Austriei şi regină a Ungariei. Îți vine să urli și să-ți repeți că nu merităm nici locurile dumnezeiești în care ne-a așezat destinul și nici istoria pe care nu știm să o păstrăm.

Dincolo de dezamăgiri, Oravița m-a fermecat cu aerul unei prințese scăpătate dar care își poartă rangul cu demnitate. Iar oamenii sunt calzi, prietenoși și amabili. Cât despre manifestația la care am participat: ” Noapte de veghe pentru Mihai Eminescu” nu pot spune decât că mi-a produs emoții cumplite, pe care le-am stăpânit cu greu. Știu, copilul meu, știu că ai fost lângă mine și că mi-ai dat putere să pot citi un fragment din ce scriai pe vremuri. Să mă pot bucura. Iar pentru toate astea, nu pot decât să spun, acum și în fiecare zi a existenței mele: ”Mulțumesc, domnule Bota!”

Categorii:Scrisori către îngerul meu