La ce bun viața dacă raiul și iadul, îngemănate, sunt clipă de clipă în tine, cu tine, umbre care nu te părăsesc niciodată? Trăim într-o dualitate a durerii și bucuriei, a suferinței și fericirii, a plânsului și al râsului. Când credem că malul este aproape, când ne agățăm deja de trestia înaltă care se ițește lângă mâna noastră căutând salvarea cu disperarea ultimului gând, un val ne aruncă înapoi în genune. Și din nou, mereu din nou o luăm de la capăt, de parcă ne-am naște în fiecare zi într-o tristețe amestecată cu veselie.

Momentele se succed ca o peliculă de film, râdem și ne trăznește o nenorocire, plângem și ne întâmpină o bucurie. De ce? Unde și cum am putea să oprim butonul pe ”stop cadru”?

Probabil singurasalvare în fața dualității care te zdrobește ca în clipa următoare să te ridce la cer este să te ridici de fiecare…