Când fericirea este atât de aproape


DSC00996

Privim înainte, mereu înainte, speriați că omul în palma căruia ne-am adăpostit visele și sufletul, nu se mai zărește. Ochii ni se înnegurează, lacrimile dau năvală, roptind nebune, nesiguranța ne cuprinde mintea și inima. Picioarele aleargă repede, mai repede!, împleticindu-se în gropile unei existențe pe care o simțim fadă și cenușie. Fiecare pas pe care-l facem, fiecare clipă care trece ne aruncă spre zări necunoscute și îndepărtate, în care întunericul prezent dă speranță unei lumini viitoare. O teamă sfâșâietoare că vom ajunge la capăt de drum fără să știm, amestecată cu speranța regăsirii eului pierdut, ne străbate trupul bicisnic. Disperarea singurătății, în care închidem amintiri și vise trecute spre a descoperi fericiri viitoare, ne cuprinde în lanțuri de durere, ca un blestem înscris genetic în venele noastre. ”Poate, poate acolo sus…, după orizontul care ne cheamă și ne amăgește cu atingerea depărtării, este acel ceva care să ne împlinească, jumătatea care ne lipsește pentru a fi întregi.”

Iar când cădem uciși de linia care ne privește rece din același punct ca și cum n-am fi străbătut nici un pas, cu fruntea în țărână, cu picioarele zdrelite și pline de sânge, cu palmele scormonind după veșnicie în lutul din care ne-am născut, tremurând de frica sfârșitului, ne cutremurăm. O atingere pe umăr, ușoară ca o boare de vânt, și o voce mângâietoare ca o strună de vioară, ne aduce aminte că iubirea nu este întotdeauna înainte, dincolo de zare. Și ne îndeamnă să ne întoarcem spre lucruri mărunte cărora nu le-am dat importanță și spre omul care ne-a sprijinit, tăcând, în nebunia cu care am căutat absolutul. În liniște, fără să ceară nimic în schimb, a alergat lângă noi, gata să întindă brațele să ne cuprindă când nu mai puteam merge sau nu mai simțeam șansa să cuprindem cu palmele mâinele visat. Mereu lângă noi, în spate dar niciodată înainte spre a nu ne ucide zborul, preluând dorurile și oboseala nerăbdării, apărând trupul vlăguit de furtunile din visul absurd al căutării, ștergându-ne lacrima cu inima, stă omul pe care nu l-am învrednicit cu o privire, nebunul care a avut răbdarea să ne liniștim aripile și să ne sprijinim durerile în iubirea molcomă de lângă noi, care n-are nevoie nici de depărtare și nici de zbor nebun.



Categorii:Miscelanea

Etichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: