Camera de cămin studențesc


C88(Foto de aici)

Trece timpul. Indiferent cu câte creme ne fățuim obrazul, câte verzături mâncăm ca să avem talie de viespe, la câte cosmeticiene ne ușurăm buzunarele, nimic nu-i veșnic. Timpul își pune nemilos amprenta, crestând anii în zeci de riduri, în lipsă de putere, în spatele din ce în ce mai gărbovit. Scurgându-se tainic într-un ritm numai de el știut, ne transformă fără milă din adolescenții irezistibili în oameni maturi și apoi, pe nesimțite în bătrâni. Da, oamenii se schimbă. Și totuși, România rămâne imobilă, ancorată într-un ”nimic” netulburat de vreme.

Plecăm din Iași. Puteam să evităm orașul luând-o pe centură însă am ales să dăm o raită prin centru. Voiam să inspir aerul și locurile care mi-au hrănit iubirile, iluziile și dezamăgirile, vreme de 20 de ani. După ce am dat zăbavă o secundă prin Târgul Cucului, lăsând o urmă de regret și tristețe în fața blocului în care am trăit împreună cu copii emoțiile examenului de clasa a VIII a și bucuria de a-i vedea liceeni, unul la Liceul Negruzzi, celălalt la Liceul Mihail Eminescu, am luat-o pe bulevardul Independenței. La Casa de Cultură a Studenților, în loc să o luăm prin pasajul care ne scotea dincolo de Biblioteca Eminescu, spre Păcurari, Virgi a ales să facă la dreapta și să urce Copoul. Mi-am deschis toate simțurile, bucurându-mă de surpriză. Copoul a fost locul meu preferat, mă înnebunea cu parfumul teilor primăvara, îl coboram cu iubire vara căutând răcoare pe sub coroana copacilor înalți, îl iubeam toamna când frunzele veștede foșneau sub pașii mei mărunți și îl adoram iarna, îmbrăcat cu chichiură și zăpadă.

balena(Foto de aici)

La Universitate, Virgi a parcat și m-a invitat la o plimbare prin Complexul de Cămine din Pușkin. Micuțul parc, copacii – parcă mai înalți decât atunci -, băncile, toate erau acolo. Chiar și bazinul în formă de pește, cunoscut drept loc de întâlnire, ”La Balena”, era acolo. Băncile din jur erau ocupate de tineri. Citeau, se sărutau, ca și pe vremuri. Când am ajuns la Căminul 8 m-au apucat emoții puternice. ”Una, două, a treia fereastră de la capăt. Acolo…” Vedeam cu ochii sufletului coada imensă din fața treptelor de la intrare la care am stat în acel septembrie 1980 să-mi primesc prima mea repartiție într-un cămin studențesc. Camera în care am rămas patru ani.

Mă uit și nu-mi vine să cred. Gratiile de la ferestre sunt vechi, cele pe care mi le aduceam aminte. La geamurile de la etaje, sârmele agățate cu rufe întinse pe ele mi-au întărit ideea că nimic nu se schimbă. ”Oare cum o mai fi înăuntru?”. Am pășit cu sfială treptele de la intrare, bătătorite de mii de ori, și am împins ușa de la intrare. ”Hmm, iată prima schimbare!” Ușa prin care pătrundeai într-un mic holișor este din termopan. ”Asta nu era pe vremuri” Minunea n-a ținut prea mult. A doua ușă, care dădea spre holul mare al căminului, era cea pe care o împinsesem timp de patru ani. Fix acceași, cu un strat de vopsea albă în plus, veche. ținea să-mi aducă aminte de încremenire. Sau poate de stabilitate.

Străbat holul mare cu ochii avizi. În dreapta, coborând două trepte mici, un scuar în care regăsesc două fotolii și o măsuță pentru musafiri. Fotoliile nu sunt cele pe care le păstrez eu în memorie însă închid ochii și-mi aduc aminte cum eram chemate aici de băieții care ne făceau curte sau de părinți, când veneau pe neve, să ne surprindă făcând cine știe ce năzbâtie. Dau să o iau pe holul lung de la parter, cu camere înșirate de o parte și de alta. Portarul, din cămăruța de sticlă aflată în stânga holului de la intrare, îmi vede privirea dezorientată care aleargă în toate părțile și mă oprește.

– Unde doriți să mergeți?

– Am stat în camera 16 între anii 1980 – 1984. Aș fi vrut să revăd locurile, dacă se poate.

– Ați fost studentă aici?

– Da, îi răspund emoționată.

– Eu am venit în 1985, nu v-am mai prins. Dar știu cum era. Așa e că nu s-a schimbat nimic?

– Aproape nimic.

Portarul mă urmărește străbătând holul. E încă suspicios. Cine ar vrea să vină să vadă o cameră minunsculă de cămin! Îl las în pace și înaintez. Ce știe el? Fiecare pas pe care îl fac îmi trezește mii de povești pe care le-am trăit.

Mă apropii. Pe ușă scrie clar ”16”. La fel ca atunci. Ușa veche din pal mă invită să bat. E și ea cea din amintirile mele, parcă văd yala pe care mi-a pus-o tata în anul întâi.

După câteva bătăi, iese o fată micuță. E studentă la matematică – informatică. Îmi zâmbește cald când află de ce am venit și mă invită înăuntru. Cât stăm de vorbă, ochii mei culeg impresii, avizi de nou. Pe holul mic, de o parte și alta sunt cele patru dulapuri minuscule. Nimic nou, sunt cele care mi-au cazat timp de patru ani rochițele de stambă. În cameră sunt tot cinci paturi. Atâta doar că sunt suprapuse două câte două iar unul este așezat la geam. Nu-mi vine să cred. L-am înjurat pe Ceaușescu că ne înghesuise într-o cameră de 10-12 mp, luptându-ne pentru aerul prea puțin și azi, după atâtta amar de vreme, tot cinci fete stau în camera minusculă. E ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc, înlocuindu-se doar actorii din piesă. Fata care ocupă camera e la fel de curioasă ca și mine. Eu vreau să știu cum este acum, ea vrea să știe cum era atunci. Și, după un sfert de oră de conversație, ne dăm seama că în afara de frig sau lipsa apei calde, totul este la fel. O las să învețe și plec. Fiecare pas care mă îndepărtează de numărul ”16„ trezește strigăte venite de undeva din trecut:

– A veniiiiiiiiiiit apa caldă!!

– Care mergeți la Bibliotecă, să învățăm?

– Hai, băi, la cursuri, ai chiulit și săpătămâna trecută.

– Cât ai luat la examen?

– Lili, camera 16, la vorbitor!

cantina(Foto de aici)

Alături de cămin, cantina. Clădirea e la fel însă nu țin să intru. Mi-a spus portarul că nu mai este ca pe vremuri, când mâncam pe cartelă. Acum e restaurant și bar. De discotecă sâmbătă și duminica nici vorbă, acum sunt la modă cluburile. Și totuși, când trec pe lângă clădire închid ochii și aud muzica anilor 80. Parcă îmi vine din nou să dansez, chiar și pe alee.

Anunțuri


Categorii:Miscelanea

Etichete:, , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: