Oamenii Deltei


Canalul Belciug1(Foto de aici)

Când încă mă ținea spatele să dorm în cort, an de an am plecat în Deltă câte o săptămână. Băteam țărușii și montam cortul la confluența a trei canale, undeva în sălbăticie. Ne reîntorceam la natură, cu bucuria începuturilor. Restricționam telefoanele, nu mai auzeam știri, sonerii zbârnâitoare și enevante. Doar ciripit de păsărele, țipătul păsăroilor care își chemau perechea, apa care clipocea vesel sub vâslele pescarilor, frunzele pădurii șoptind povești numai de ea știute. Și, mai ales, înnebuneam de plăcere la vederea aburului întins pe firul apei, care ne trezea dimineață. O ceață deasă, alburie, ce făcea din noua zi una misterioasă. Mâncam numai ciorbă de pește, pește fript cu usturoi și mămăligă caldă, gătite în fiecare zi pe niște pirostii. Ne spălam în Dunăre, făceam focul cu vreascuri adunate din pădurea care ne înconjura, adormeam pe înserat în cântec de greieri și ne sculam când crăpa de ziuă, ca să nu pierdem nici un moment de frumusețe. Sălbăticie! Dar o sălbăticie în care ne era atât de bine! Iar natura nu ne-a lăsat niciodată flămânzi. Chiar și în zilele sărace în pescuit, în care peștii erau mai inteligenți decât noi, tot aveam suficient cât să ne săturăm.

aaaa delta(Foto de aici)

De pe o parte pe cealaltă de Dunăre ne trecea, cu o barcă veche care lua apă, Valentin, om de-al locului. La el în curte ne lăsam mașina, plătind o sumă de bani pentru deranj. Valentin se născuse aici, în Deltă, în cătunul cu case puține. Lucrase la întreprinderile piscicole toată viața lui, cele amenajate de fostul regim comunist în satele întinse de-a lungul fluviului. Își adusese de nevastă o fată tot din Dobrgea, ceva mai de departe. În casa micuță cu două camere, din paiantă, acoperită cu stuf, locuiau împreună cu cei doi copii minori. Jur împrejurul casei aveau suficient teren cât să o ducă bine, peste 2000 metri pătrați. Pe o bună bucată din el, în spatele casei, încropiseră o grădină de legume unde ai fi putut regăsi tot ce poate omul cultiva. Legume gustoase de mâncat vara; legume pe care să le transformi în zacuscă, murături sau bulion, puse în borcane pentru iarnă, numai bune de mâncat atunci când vântul aspru și tăios îi ținea pe localnici în casă iar zăpada tăia orice cale de acces către Tulcea, izolându-i de restul lumii. De-a lungul proprietății își întindau crengile prunii de magiunn sau țuică. Blocați uneori până în primăvară, oamenii Deltei sunt nevoiți să-și facă provizii pentru luni de zile, să se descurce cu puțin pe timp de iarnă grea, să-și înece amarul singurătății în băutură când singurele făpturi pe care le zăresc printre nămeți sunt câinii care latră a pustietate.

Cea mai mare parte din terenul aflat în proprietatea lui Valentin și al Corneliei rămânea însă nelucrată. Bătătura, cum îi spuneam în Bucovina, era uriașă, peste 500 de metri pătrați. Era curtea casei, în care puteai întoarce lejer căruța cu lemne de foc sau materiale de construcții, ba chiar să pui de un pui de fotbal. Un pământ galben și lutos te întâmpina în bătătura dreaptă, în care se afundau picioarele până la genunchi, atunci când ploua. Nu se zărea zare de trotuar sau iarbă pe care să pășești.

Valentin era un zdrahon de bărbat, o namilă înaltă și solidă, pe care mi-l închipuiam gata să se bată cu monstrul apelor, ieșit din adâncurile învolburate ale Dunării. Nici Cornelia nu mai era o slăbuță. Poate fusese odată, pe vremea când era tânără. Acum era o femeie zdravănă, în stare să dărâme mobila, să sape grădina singură, să muncească cot la cot cu bărbatul ei. Cu toate că nu împlinise 40 de ani, avea fața înăsprită iar ridurile îi erau mai adânci decât ale multor femei ce locuiau în ținuturi mai blânde. Ca toți de-ai locului, erau blonzi, cu pistrui mulți și mari pe obrajii arși de soare și vânt.

Când i-am cunoscut prima dată, m-a topit mila. Nu aveau de nici unele, casa era sărăcăcioasă, curtea și masa la fel. Întreprinderile piscicole dăduseră faliment, fiind preluate de câte vreun șmecher din țară, care își făcuse casă de vacanță, pentru el și domnii asemneni lui, din fostele crescătorii, copiii erau la școală și cereau tot mai multe lucrușoare, grădina se usca în bătaia soarelui, cu toate că Dunărea era peste drum de casă.

– De ce, Valentin? Cornelia, de ce lăsați totul în paragină? Cumpărați-vă o pompă, cu un fir lung până în grădină, și trageți apă din Dunăre, să vă udați legumele. E apa aici lângă voi, ce Dumnezeu!, i-am luat la rost, neînțelegând cum poți să te uiți la plante fără să faci nimic ca să le menții în viață

– Deh, doamnă!, ca să meargă pompa trebuie să consume curent. Și de unde bani?, mi-a întors întrebarea bărbatul, cu o stică de rachiu în față, din care își turna într-un degetar de pahar. Licoarea scădea văzând cu ochii, pe măsură ce le aflam necazurile.

– Nu mai este nimic de lucru în sat pentru tine? Sau pentru Cornelia.

– Ar mai fi, s-au făcut ceva pensiuni, e o casă de copii aproape. Însă vor muncă multă și plătesc puțin.

– Ce contează?! După mine, indiferent cât este de puțin, sunt bani care intră, nu ies.

– Decât să muncesc pe puțin mai bine stau pe degeaba, m-a lămurit bărbatul, într-o filosofie pe care n-am înțeles-o.

– Da, dar pe degeaba nu poți cumpăra haine și adidași la copii, nu poți plăti curentul și alte lucruri necesare. Ulei, zahăr…, am încercat să-I conving.

– Ne mai dă primăria un ajutor, iaca mai vii matale și lași mașina, ne rogi să te trecem Dunărea… Ne descurcăm noi cumva, mi-a răspuns Valentin, făcându-mi cu ochiul.

Eram sigură că toți oamenii Deltei sunt la fel de săraci ca Valentin și Cornelia. Nu mai fusesem vreodată prin locurile acelea de basm, morbul pescuitului m-a prins târziu, după 40 de ani, iar cei doi au fost primii oameni cu care am intrat în contact. Ani de zile am crezut în destinul care-i aruncase într-un loc ce nu le oferea nici o perspectivă. Fiecare plecare în Deltă însemna o curățenie generală prin dulapurile de haine, aruncând în mașină munți de lucruri noi pe care le luam în nebunia cumpărăturilor, dar pe care niciunul din noi nu le purtase vreodată. Umpleam până la refuz porbagajul cu alimente, ascundeam în portofel bani mai mulți, pe care să îi lăsăm. ”Măcar să aibă strictul necesar pentru copii”, îmi ziceam.

Până într-un an când…

– Doamne, ce tare plouă! S-au rupt baierile cerului. Ce bine că am apucat să gătesc! Iar termosul este plin cu ceai fierbinte. Brrr!

– Nu-i nimic, m-a liniștit Virgi. Stăm foarte bine sub foaia asta de cort uriașă, e ca o adevărată terasă. Lanternele luminează în jur, avem masă și scaune, avem mâncare caldă, avem ceai fierbinte… Ce să ne plângem! Vezi de ce a trebuit să cărăm atâtea hangarale după noi?

– Ai dreptate. Iar picurii de sus, care se lovesc cu furie de apa Dunării, fac un zgomot femecător. E o oază de frumusețe cum numai în locurile neumblate mai găsești. Auzi, tu ai văzut că pe malul celălalt este un om care zgribulește sub o pelerină? Nici nu știu dacă e pelerină, pare o bucată de celofan. Săracul! Hai să-l chemăm aici, să se încălzească și el cu o cană de ceai! Chiar dacă nu vrea să mănânce, un ceai cald îi va face bine.

delta-dunarii-in-ploaie-poza-4-40434x1024(Foto de aici)

Zis și făcut. Am zbierat o vreme până să ne audă mogâldeața ghemuită pe malul celălalt, încovoiat sub ploaia ce nu se mai oprea. Când ne-a auzit vocile și a înțeles că-l invităm la noi, a urcat în barcă, cu foaia de celofan învălătucită în jurul corpului, și a trecut canalul. Era tot un om din sat, un bărbat trecut de 65 de ani, murat de ploaie. A acceptat cu sfială treningul și tricoul pe care i l-am oferit, să se schimbe. Seara cât am stat la o cană de vorbă, în ploaia care se năpustise furioasă peste Deltă, cu un ceai cald în față, pufăind din țigară în întunericul străpuns anemic doar de două lanterne, a fost feerică. Povești hazlii de pescar, povești de viață cu necazuri și bucurii. Dincolo de toate, de viața care trepida în vorbele lui nea Bratu, am aflat cu surprindere că lucrurile nu-s atât de tragice, cum mi le prezentaseră Valentin și Cornelia.

Omul care ne povestea molcom, între două îmbucături de mămăligă cu pește, sobind cu măsură din cana de ceai, ne-a lămurit. Da, viața în Deltă era grea dar nu-i chiar o catastrofă, dacă ești harnic. Statul le permitea să pescuiască o tonă de pește pe an, fără să le ceară un ban sau vreo taxă, lemnul era aproape gratis, dacă udai grădina aveai legume în exces.

– Dar îți trebuie bani, nene! Nu poți mânca numai pește și legume crude. Îți trebuie bani cu care să plătești lumina, să cumperi ulei, zahăr, o bucată de salam la copii. Nici nu mai vorbesc de haine, cărți la cei mici…, i-am contrazis optimismul, încă sub impresia milei pe care mi-o trezise familia în curtea căreia adăsta mașina.

– Doamnă dragă, nu te speria! Dacă muncești, sunt și bani.

– Cum? De unde?! Am înțeles că nu prea ai unde te angaja și, chiar dacă ai putea, te plătesc mizerabil, că nu merită.

– Nici nu trebuie să te angajezi, cu toate că nu văd de ce nu ar merita și o angajare. Doamna mea, nu există sărăcie lucie pe Dunăre, dacă îți dai osteneala. Nici o familie nu mănâncă o tonă de pește, așa este?, a râs scurt nea Bratu. Vezi?! Restul îl vinzi. Dar mai mult decât atât, cine naiba ne ține nouă socoteala dacă luăm o tonă sau mai mult pește? Nimeni. Și să nu crezi că noi, localnicii, prindem peșetele cu lanseta sau cu undița, cum faceți voi. Punem voloace de-a latul canalului, îl bocăm pe o lungime de 30-50 metri și… ori prindem, ori nu!

– Da’ mi s-a spus că e foarte greu…Grădinile se usucă de căldură, omul n-are cu ce trage apa din Dunăre ca să le ude…, nu m-am lăsat.

– Lasă-i pe leneși, ăia or să se plângă întotdeauna. Și-or să aștepte mila unora ca matale. Sigur că nu-i ușor. Te mai prinde o ploaie ca asta, câteodată prinzi foarte puțin pește după o noapte întreagă, în care ai ațipit în barcă sau sub cerul liber. Dar dacă nu te dai bătut…Dacă și nevasta ți-i harnică și ține grădina ca o floare…Iar dacă n-ai cu ce trage apa din Dunărea, este găleată, doamnă! Dunărea este la doi pași, peste drum. Ce are de făcut muierea, în afară de copii, casă și grădină? Străbunii noștri n-au murit pe aici, nici măcar atunci când satul nu era electrificat. Și-apoi, mai sunt animalele.

– Ce animale, nene Bratu?

– Alea pe care ni le crește Delta singură.

– Cum adică?, am ridicat o sprânceană.

– Păi uite cum: cumpărăm primăvara animale – mânji și viței, văcuțe tinere și tauri – și le trecem Dunărea de partea asta, unde sunt canalele de apă, de-a lungul a nesfârșite terenuri ale nimănui și păduri. Se hrănesc singure, se înmulțesc și toamna târziu le trecem înapoi. Tot toamna le vindem, vin cumpărătorii la noi în sat și ni le iau vii, direct de acasă, imediat cum le aducem peste Dunăre.

– Și cum le recunoșteți?

– Le trecem însemnate, primăvara. Iar dacă fată, puii se țin după mamă. Așa știm ale cui sunt.

– Iese ceva din afacerea asta, nene Bratule?, l-am întrebat, la fel de neîncrezătoare.

– Apăi, dragă doamnă, eu mi-am ținut copii în școli la oraș și le-am cumpărat apartamente în Tulcea, când s-au așezat la casa lor. Care va să zică, iese. Dacă nu bei banii, sigur nu mori de foame. Și dacă nu ești puturos. Acuma, nu zic că te îmbogățești, dar nici nu stai la mila cuiva.

oameni delta(Foto de aici)

Nu mai înțelegeam nimic. Auzisem două povești, una în care Delta nu merita osteneala, nici măcar să ridici un pai pentru că tot sărăcia lucie te-ar fi așteptat și o alta, în care muncind permanent puteai avea strictul necesar, ba chiar și pe deasupra. Nu știu dacă nea Bratu avea dreptate sau nu. Știu însă că am văzut bărbați călărind în Deltă, urmărind câte un mânz cu lassoul, de parcă eram în Vestul Sălbatic. Știu că am văzut într-o toamnă târzie, când m-am dus la pescuit de știucă, cum trec animalele Dunărea, mânate din urmă de oameni călare. Știu că m-am mai întâlnit cu alți localnici care blocau canalele, cu voloace uriașe. Și mai știu că nu i-am auzit niciodată, pe cei dintâi locuitori pe care i-am cunoscut, spunând că merg noaptea să pună volocul; nu i-am auzit povestind despre animalele lor, trecute primăvara dincolo de Dunăre. Iar de câte ori sunam, ca să văd ce mai fac, indiferent dacă la ei ploua sau era vreme bună, auzeam aceleași cuvinte:

– Bine facem. Iaca stăm la umbră, de vorbă, la un pahar de rachiu și o bere rece.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: