(Foto de aici)
De când era un boț de copil, Olimpia a dat semne evidente că matematica va fi iubirea ei. Matematica și tot ce ținea de științele exacte. Minte ascuțită și logică clară. Rezolva, mental, probleme cu mult peste vârsta ei, chiar dacă nu întotdeauna putea să explice cum anume făcea să ajungă la rezultatul corect. O exaspera întrebarea mea permanentă: ”Spune-mi, cum ai ajuns la acest rezultat?” Voiam să știu cum îi funcționaeză mecanismul gândirii și dacă nu cumva a ajuns din întâmplare la rezultatul corect. La fel cum și pe mine mă exaspera același răspuns, pe care mi-l dădea micuța fetiță cu ochi luminoși și inteligenți: ”De ce mă întrebi, nu este corect rezultatul?”
Într-o zi, pe când era în clasa a doua, niște prieteni de familie, impresionați de gândirea ei strict matematică, i-au dat să rezolve o problemă extrem de grea pentru vârsta ei, de clasa a IV-a sau chiar de clasa a V-a, din câte îmi mai aduc aminte.
– Uite, dacă rezolvi problema asta, ai de la noi zece ciocolăți uriașe, pe care vei putea să le mănânci când vrei tu, fără să-ți pese de ce spune mama, i-au promis prietenii mei. Atenție, n-ai la dispoziție decât jumătate de oră!, au atenționat-o, făcându-mi semne să nu mă împotrivesc.
Uau! Zece ciocolăți mari erau o provocare. Nu le prea permiteam ciocolata și, chiar și atunci când le dădeam voie, le raționalizam pofta la o pătrățică, maxim două. Nu numai pentru că aveam întotdeauna banii numărați și măsurați, ci pentru că trebuiau să înțeleagă că nu pot mânca dulciuri cât și când vor.
Fetița s-a apucat de rezolvat problema, în aplauzele frățiorului ei mai mic care, fire de poet, n-avea nici în clin, nici în mânecă cu matematica, dar iubea ciocolata la nebunie. Știa că va avea și el acces la cele zece ciocolăți, dacă aveau să fie câștigate. Soră-sa îl iubea prea mult ca să nu împartă cu el, ba, de cele mai multe ori, îi oferea mai mult de jumătate.
După trecerea timpului acordat, fetița a prezentat juriului rezultatul transpirației sale.
– Hmm, minunat! Ai rezolvat cea mai mare parte din problemă, i-au spus cei doi prieteni. Nu-i rău, nu-i rău deloc pentru vârsta ta. Felicitări! Numai că n-ai dus problema până la capăt, așa cum ne-a fost înțelegerea. Îmi pare rău, nu vei primi premiul.
Olimpia s-a uitat la ei, s-a gândit câteva minute bine, s-a uitat pe foi, a calculat ceva în minte, s-a uitat din nou fix în ochii lor și le-a spus:
– Uite ce e! Poate n-am dreptul la zece ciocolăți. La zece, să ne înțelegem. Dar mie mi se pare la șapte ciocolăți aș avea dreptul.
Categorii:Miscelanea
Lasă un răspuns