(Foto de aici)

– Dacă…, dacă credeți că v-am jignit cu ceva, vin să vă cer scuze în fața colegilor. N-am scos eu acele vorbe dar vă rog să…

– Să ce? No, fată, ce bai ai?, tu nu te duci dară nicări!

Vocea ascuțită a soacrei a întrerupt-o cu violență, iar scuzele tremurate s-au pierdut în vorbe nespuse. Se simțea pălmuită, ”Doamne, vorbește gura fără mine!” Țăranca din cadrul ușii care, sever, îi ordona să revină cu picioarele pe pământ, era mai deșteaptă decât ea, care își frângea mâinile transpirate de emoție. Avea dreptate? O parte din ea știa că da, numai că, dacă asculta de soacră și îi dădea dreptate, în sufletul ei nu-l mai putea scuza pe Octav. Avea nevoie să spere că totul e un vis urât, din care urma să se trezească râzând. Așa că a continuat să se flageleze.

– Mama, te rog!…