DRUM BUN, MĂTUȘICĂ!


tanti Axinia
Mereu mă raportez la vremurile comuniste când scriu. Pentru că ne-a fost greu, pentru că sistemul ne-a umilit și a ucis fiecare bucățică de libertate și umanitate din noi. Ceaușescu, cel care a condus România un sfert de veac, a fost un nenorocit care prin înfometare, frig și întuneric, dar și prin frică, a săvârșit un adevărat genocid asupra poporului român. Iar pentru asta istoria l-a pedepsit așa cum merită orice criminal. Însă nu pot să nu mă întreb: oare rătăcirea celor peste patru milioane de români, plecați după 1989 în toate colțurile lumii ca să-și găsească norocul nenăscut și neștiut acasă, nu este tot un genocid? Pentru ei cine va plăti? Cine va fi pedepsit pentru distrugerea atâtor familii, spulberate pe întregul mapamond?
Au plecat românii fără să se uite în urmă. Cu lacrimi în ochi, cu inima strânsă. Și le-au rămas părinții acasă, bolnavi și bătrâni, cu ochii umezi, uitându-se lung de a lungul străzii. Sperând, ca în poezia lui Adrian Păunescu, că nu vor închide ochii fără să-și vadă pruncii la căpătâi. Numai că visul lor s-a îndeplinit mult prea arar și cei mai mulți au murit fără să-și ia rămas bun.
Tanti Axinia a fost sora mamei, cu trei ani mai mică. A născut și educat trei copii frumoși, i-a iubit așa cum numai o mamă o poate face. S-a sacrificat pentru ei, le-a dat, din puținul pe care l-a avut, totul, încercând să-i facă să uite că are atât de puțin. Apoi copiii, după ce au făcut școli înalte, s-au trezit că în țara lor norocul nu este al celor care învață carte ci al acelora care cunosc pe cineva, care au o pilă pentru o slujbă sau o afacere. Sătui de o țară care nu-și mai găsește rostul, care nu-și mai apără cetățenii, cei trei au plecat în lume. Unul în Statele Unire, unul în Canada, un altul în Olanda.
Am iubit-o pe tușica. Era atât de veselă pe vremuri! O femeie grăsuță care avea întotdeauna râsul pe buze. Chiar dacă avea problemele ei, supărări și lucruri care îi amărau sufletul, le ascundea cu grijă. N-am văzut-o decât plină de bucurie. Pe vremea când eram copilă, mă duceam cel puțin de două ori pe săptămână la ea să fac baie. Ai mei stăteau la casă și spălatul la lighean era o corvoadă, mai mult o mozoleală decât o baie adevărată. Nu știam pe atunci ce beneficii de sănătate sufletească îți poate aduce o bucată de pământ și două – trei ronduri de flori, chiar dacă aveai apă de la cișmea și WC-ul în fundul curții. Mi se părea un rai să stai la bloc. Iarna era căldură de la calorifere, în timp ce eu, mezina care ajungea cel mai repede acasă, găseam sobele reci și casa înghețată. Cât despre apă caldă…, le invidiam pe verișoarele mele că locuiau la bloc, în centrul orașului în vreme ce casa noastră era la margine, pe o stradă care semăna cu un sat.
Cu Florina, fata cea mai mare a mătușii Axinia, am copilărit, devenind mai mult decât verișoare. Eram apropiate de vârstă. Ne-am spus toate secretele, ne-am destrăinuit una alteia iubirile și dezamăgirile. Și nici nu ne-am dat seama când am devenit ca două surori. Numai bunica de la Pocoleni a știut câte a trebuit să ne suporte, năzbâtii făcute în vacanțele în care fugeam de zgomotul orașului și de cicăleala părinților. Când Florina a plecat să-și caute norocul în Statele Unite, am simțit că mi-am pierdut o soră, chiar dacă distanța nu a ucis sentimentele care ne-au legat.
M-a durut plecarea ei pe mine dar oare cât o fi durut-o pe mama ei? Apoi au plecat și ceilalți, Mugur în Canada, Cristina în Olanda. Atât de departe au plecat să se realizeze încât cu greu s-au mai întors acasă să-și vadă mama. Concediul scurt, banii care erau necesari mereu pentru alte lucruri mai importante, avioanele scumpe, copiii lor, – din ce în ce mai mari – care au avut nevoie de prezența părinților în țara de adopție. Tanti Axinia, de multă vreme fără bărbat, a rămas în Fălticeni să-și poarte bătrânețile singură, bucurându-se ca un copil numai atunci când suna telefonul. De pe telefon îi zâmbeau când unul când celălalt și vocea lor o ajuta să trăiască încă un mâine. Se usca de dor însă n-a spus-o vreodată. Râsul ei vesel, o mască pe care a învățat să și-o pună, acoperea perfect amărăciunea absenței pruncilor. Ar fi putut să trăiască la ei, toți au dorit-o, dar mătușica se simțea bine în apartamentul ei vechi, cu mici pete de mucegai pe la colțuri. Era căsuța care-i cunoștea toate secretele, cu mobila pe care o știa dintotdeauna, înconjurată de amintirle tinereții. Și oricum, nu știa nici limba țărilor de departe, ce să caute într-un loc pe care nu-l simțea al său?
falticeni(Foto de aici)
Azi inima mătușii mele a încetat să mai bată. S-a stins singură. Fără să-și vadă alături pruncii, copiii ajunși și ei maturi, pe care i-a purtat în pântece cândva. Din depărtări, din trei colțuri de lume, lacrimi amare și grele pleacă către mama care a știut să plece la fel cum a trăit. Cu discreție, zâmbind, fără să supere pe nimeni, fără să spună cât dor i-a măcinat inima. Mă alătur lacrimilor din depărtare, cu tristețea neînțelegerii plecărilor. Drum bun, tușică!
lumânare(Foto de aici)



Categorii:Miscelanea

Etichete:, , ,

6 replies

  1. Eu am plecat mult mai aproape….ne separau doar 1300km…si totusi, mama ,anul trecut….
    Oare ce folos sa te duci doar la o inmormantare? pentru cel plecat nu mai conteaza…Iar pe tine te macina durerea, regretul…. milioane de intrebari fara raspuns… si mai ales una nu iti da pace de loc” de ce a trebuit sa plec de acasa pentru ca sa supravietuiesc”?
    Iar acum o alta imi vine in minte…Oare m-as mai intoarce acasa…Si nu as vrea ca sa ma mint singura si sa spun DA… nu pentru ca mi-ar lipsi „patriotismul” dar nu vad sa se schimbe ceva in bine in restul de timp pe care il mai am de trait …

    • Tocmai de asta sunt așa de tristă. Nu pentru că ni se duc părinții, e ceva firesc, ci pentru că se duc singuri în timp ce copiii au trebuit să plece din România ca să ”supraviețuiască”, cum bine zici.

  2. Merita sa ne luptam doar ca sa supravietuim?

  3. DA AVETI DREPTATE ! PACAT CA *TARA* NU SE DESTEAPTA CA SA-I PRINDA PE TOTI IN CERCUL EI SI SA-I FOLOSEASCA LA PROSPERITATEA EI ! DE CE AU DISTRUS TOT ? DE CE NU NE PASA SI PLECAM ? DE CE NU STIM SA ZICEM *NU* ? SUNTEM LASI, FRICOSI SAU PROSTI ? LASAM TARA CELOR CARE AU STIUT CAND SA CUMPERE, CAND SA DISTRUGA, CAND SA TACA, CAND SA VORBEASCA SI MAI ALES CAT SI CUM SA FURE ! VA ROG SA SPUNETI CE RAMANE SI MAI ALES DACA MAI VOM EXISTA CA TARA !

    • Nu exista ” nu ne pasa si plecam” … Eu amplecat pentru ca nu aveamce pune pe masa la copii….pentru ca mergeau pe jos la liceu,mai ales iarna , pe ger, si nu era prea aproape de casa…
      Plecam pentru ca NU exista alta solutie… La ce sa zici nu??? Cui sa zici nu???Si…CUM sa zici nu? Sa le dai in cap???

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: