V-am admirat numărând prafu’,
tăcând sfioasă. Un strigoi
trecând rânjind, hidos ca dracu’.
v-a amuțit pe amândoi?
Și da, când ați purtat tăcerea
înspre palat și dinspre el,
mi-am spus că asta o fi vrerea
a celui ce se vrea ”altfel”.
Fără să vreau, azi mă frământă:
ce-ați fi putut să cuvântați,
dacă-n tăcerea, ce-a fost sfântă,
glas ar fi fost să căpătați?
PS:
Acesta este răspunsul meu – într-o epigramă – la poezia dnei Tatiana Niculescu Bran, postată pe facebook:
”În viață, eșecurile te învață despre tine însăți și despre oameni mai mult decât marile succese. Iată, spre amuzament, un nou poem „instituțional”. S-aveți o zi luminată!
purtătoare de tăceri,
a fost visul vieții mele să scriu comunicate
oficiale, instituționale, protocolare
să crestez arabescuri în lemn de platan,
să dosesc năluci, ghicitori, oracole
să spun ca și când n-aș fi spus
și să tac de parc-aș fi vorbit
și iată, mi l-am împlinit.”
Categorii:Poezii
Lasă un răspuns