Amintiri cu miros de bunici


nature fruits grapes depth of field_www.wallmay.net_36(Foto de aici)

Câțiva ani după ce ne-am mutat la FăltIceni, nu m-am mai întors în satul în care mă născusem. Eram curioasă să cercetez noua casă și împrejurimile, să-mi fac prieteni noi. Orașul mă fascina, căscam gura la toate magazinele de pe centru fără să mă satur. În plus, o descoperisem pe cealaltă bunică, despre care mama îmi spusese o grămadă de povești dar pe care nu o văzusem niciodată și pe verișoarele din partea mamei. Mai mult decât atât, tata era hotărât să mai adauge două camere la casă și nu avea timp să mă conducă atât de departe, iar eu eram prea mică să circul singură cu trenul.

Când m-am întors în satul natal, înflorisem. După gusturile sătenilor mă domnișorisem, aducând cu o fițoasă de oraș care nu mai știa să respecte regulile simple ale locuitorilor ținutului înconjurat de vii și păduri. Mă apropiam de 14 ani și, chiar dacă habar n-aveam ce înseamnă dragostea, băieții din sat vedeau sub ținuta mea băiețoasă ceea ce aveam să devin cu mult mai târziu, un mugur de fată frumușică căreia ar fi dorit să-i facă curte, mai cu seamă că veneam de departe, cu un aer de ”altceva” față de țărăncuțele lor. Nimic mai greșit. Nu eram decât o zbânțuită căreia îi plăceau băieții doar când o invitau să joace fotbal. Privirile lor admirative mă distrau.

– Fată hăi, undi ti duci îmbrăcati ca di câmp?, mă certa bunica.

Buna era o femeie micuță de statură și din ce în ce mai gârbovită de spate. Când ridica privirea din pământ, sprijinindu-se, cu un oftat adânc, de ghioaga groasă care o ajuta să-și îndrepte coloana bolnavă, în ochii luminoși și calzi descopeream un univers. Bodogănea tot timpul dar era un munte de bunătate care se revărsa peste nepoți, transformând-o în zâna cea bună. În toate cărțile în care citisem despre bătrâne cu suflet de aur, o imaginam pe bunica. Știam că tata mă lăsa vara la Buna și ca să-i ostoiesc durerea și dorul. Costache, fratele cel mai mic al tatii, se prăpădise într-un accident stupid de tren. Numai că tinerețea, zbenguiala și inconștiența vârstei mă făceau să trec repede peste întâmplările supărătoare din viața ei. O reclamam veselă, gândind că era suficient că existam în viața ei. Știu, egoism pur. De multe ori o surprindeam cu lacrimi în ochi printre firele de roșii din grădină, grăbindu-se să-i șteargă cu mâneca capotului, când mă vedea venind.

– Cum unde? În sat să cumpăr sifon și pâine de la brutărie. Tu m-ai trimis!

– Ai di mini, d-apăi îmbracâti frumos, c-o râdi tăt satul di neamul Crăciunilor, dacî ti duci așă.

După ce ne hârâiam minute în șir, Buna mă lăsa să plec îmbrăcată necuviincios. Să mergi în centrul satului, la sifonerie și brutărie, era un eveniment. După părerea ei, ar fi trebuit să-mi pun rochița și sandalele de bune, ca să nu-i fac de râs neamul.

Ehei! Dacă ar fi trăit bunicul, Bătrânul cum îi spuneam de când am căpătat glas și cuvinte, alta ar fi fost situația. Cu el nu mi-aș fi permis să mă ciondănesc, avea o privire severă care te îngheța fără să-ți spună nici un cuvânt. Îmi aduc aminte de perioada când apăreau nucile în copacul uriaș din spatele casei. Toată vara se uita la noi cu reproș, mâinile murdare de iod ne dădeau de gol că înjumătățisem producția din copac, înainte de a fi coapte. Le scobeam cu un briceag, mâncând miezul dulce, încă necopt.

– Și în pod ce mai punem?, clătina din cap Bătrânul, amenințându-mă cu un deget uriaș. La iarnă ce cozonac să mai facă bunică-ta, dacă nuci nu mai are? Sigur, tu te duci la tat-tu la Fălticeni, ce-ți pasă!

– Las-o, Gheorghi, sî mânânce, îi un copchil!, îmi lua apărarea Buna. Șî nu ti lua de tac-su. Ghini o făcut c-o plecat din satul ista uitat di lumi. Iaca stau în târg, copchii îs premianțî la școli buni. Aișhia ci-ar hi făcut, sî deie cu sapa ca noi? Ș-apăi, vorghești prostii. Măi am nuci în pod di anu’ trecut. Apăi, tari ti mai zbațî tu sî mînînșhi cozonac, șhi sî-ți spun? Ăi mânca doar dacî țî-aș puni umpluturî di țuică în el. Așă, poate.

– Ie vezi babo!, o amenința bărbatul cu plete albe, înalt și masiv cât un stejar.

Se tachinau fără să ridice vocea. Nu i-am auzit niciodată țipând unul la calălalt, cu toate că Bătrânul fusese un bărbat aprig. Mătușile îmi povesteau despre topoare ridicate spre cer cu care amenințase comuniștii când au venit să-i confiște via și bucata de pădure. Poate că oful pământului furat și-l îneca la crâșmă. Duminica, după ce ieșeau de la slujbă, Bătrânul mergea cu bărbații, să stea la o vorbă în fața unui pahar de răchie. De asta îl certa bunica. Nu venea beat, dar era aghezmuit când se întorcea acasă. Cât lipsea, bunica se răzbuna pe asprimea lui în fața poftelor nestăpânite ale copilăriei noastre.

– Na, amu dacă nu-i nebunu’ acasă, luațî di mâncați motrune până când n-oți mai pute de burtă. Vă aduc și nuci din pod, că tot n-o sî știe.

– Și dacă află, bunică?, ne înfioram noi, strânși ciotcă în jurul ei.

– I-oi spuni c-o fost ghiaurii di copchii din prin sat la furat, cât am fost la biserică. Da’ n-aveți grijî, nu aflî.

După ce s-a stins Bătrânul, luându-l, la scurtă vreme, și pe Costache în marea călătorie fără de întoarcere, bunica ne-a drăgălit și alintat și mai tare, de parcă voia să suplinească lipsa bărbatului pe care-l iubise și respectase mai mult decât pe sine, precum și plecarea dureroasă, cu mult prea devreme, a ultimului ei născut. Ne făcea toate voile și poftele, de parcă eram prinți și prințese. Se scula la trei – patru dimineața și pleca la pădure să culeagă ciuperci din locurile unde fusese stâna de oi. Mă trezea dimineața în miros de tocniță proaspătă și de mămăliga caldă.

– Mamă, mai trimite-o acasă pe obrăznicătura aia mică, îi cerea tata, sunând la vecina Păuna, care avea telefon. Cred că ți-o mâncat și urechile.

– Da’ di undi, Nicule? Nișhi o pagubâ nu fașhi. Mănâncî numa’ bureți din pădure, lapti de la capra pe cari ie o dușhi la păscut șhi struguri din vie.

Minunata mea bunică! Chiar dacă mă mai boscorodea, mă lăsa până la urmă să plec în sat îmbrăcată cum îmi era voia. Cu un tricou lălâi care atârna până dincolo de fund, o pereche de pantaloni de trening mulați pe picior și suflecați până la genunchi, asortați cu o pereche de teniși, eram deliciul babelor pe lângă care treceam agale, bălăbănind pe lângă mine sticla de sifon. Veșnic așezate pe băncuța din fața porții, mă cercetau avide de noutăți și bârfe.

– Tu a lu’ cine ești?, întreba câte una, moartă de curiozitate.

– Nu-s de aici, sunt de la Suceava, mă sumețeam, mândră nevoie – mare, de parcă nu mă născusem acolo, în satul cu miros de struguri, de bureți și de mure.

– Aaa, ăi fi a lu’ Nică, cela ce-o plecat la Sușhiava, de undi-i fimeia, mă recunoștea câte una. Și, ț-ăi adus aminte di colbul satului, undi-i vinit pe lume? Ileana o fi în culmea ferișhirii.

– Da, sunt în vacanță la bunica, răspundeam politicoasă, întrebându-mă în gând cât de gureșe pot fi babele satului. Mă priveau cu amuzament, îmi studiau ținuta și dădeau din cap dezaprobator, cam tot ca Buna. Și lor li se părea că sunt fistichie, pentru o plimbare prin sat.

Băieții însă, cei de de vârsta mea sau mai mari decât mine, începuseră să-mi arunce ocheade. Le-ar fi plăcut să mă agațe la butonieră. Deh, eram fată de oraș, se puteau lăuda prin sat cu așa o cucerire. Eu? Nu înțelegeam nimic. Eram în lumea cărților, prea sălbatică ca să-i percep mai mult decât pe niște coechipieri la jocul de fotbal, unde le dădeam la gioale când mă enervau pentru că mă tratau cu dispreț, ca și cum n-aș fi putut face față unui joc bărbătesc.

– Copchilă, te-i făcut mare și tari frumușică, mă privea admirativ bunica. Parcă-l văd pe tat-tu cu toporu’ prin Fălticeni, luându-i la goană pe băieții ce-or vrea să te scoatî la horă.

– Bunică, mă prăpădeam eu de râs, în oraș nu este horă, se numește discotecă unde se dansează. Iar tata nu m-ar lăsa acolo nici moartă, doar îți cunoști odorul. Așa că n-ai nici o grijă, nu scoate toporul la nimeni.

– Ghini, ghini, discotecî… Tăt o horă-i, las-cî știu eu. Iaca, viezi cî băieții lu’ Păuna or vinit să te inviti disară la film la Căminul Cultural. Măi ieși șî tu, pre stai numa’ după fustili mele.

”Film?” Mă interesa subiectul. Vacanțele la Bunica erau o vrajă nesfârșită, însă de multe ori mă plictiseam de moarte. Somn, mers la vie sau cu capra pe deal la ronțăit mlădițe de salcâm, la bureți prin pădure cu sora tatii care mă botezase, mai un fotbal cu băieții din vecini și la cules de mure de pe rugii din marginea viilor. Cărți la bibioteca din sat erau tare puține și le citisem pe toate. Un film mi-ar fi surâs. Iar băieții Păunei, vecina Bunicii, nu mă înspăimântau, ne jucasem de mici împreună și ne mai și țineam un fel de neamuri de departe.

Doamne, cum arăta Căminul cultural! Fusese construit după ce ne mutasem noi la Fălticeni, pe locul vechii clădiri, una scorojită pe scena căreia fratele meu recitase o poezie, uitându-i titlul. ”Partidul”; ”Nu, nu, partidul nu este corect”; ”Ba da, partidul” – așa se bâlbâise câteva minute, în hohotele groase de râs ale spectatorilor. Până și eu, un dop de fată, înaltă până la tăblia mesei, care nu-l putea pronunța corect pe ”r” în cuvinte, înțelesesem că frate-miu o dăduse în bară cu poezia și mă distrasem copios, în rând cu părinții, fără să pricep dacă titul fusese ”Partidul” sau ” Nu, nu! Partidul nu este corect.”.

Pe lângă clădirea nouă, care se înălța mândră chiar în centrul satului, trecusem de o grămadă de ori dar nu intrasem niciodată înăuntru. Sala de spectacole, unde avea să ruleze filmul era uriașă, trezind privirile mele admirative. ”Uite, dom’le, că și comuniștii au putut să facă ceva bun!”, m-am gândit. Admirația s-a stins, la fel de repede cum apăruse. Când m-am așezat pe scaun, am făcut ochii mari. Mi se păruse că ceva era în neregulă cu sala, dar nu înțelesesem dintru început ce anume.

– Băi, cine-i idiotul care a construit clădirea?, mi-am întrebat vecinii, gâlgâind a râs.

– Șșșșt! Vorbește mai încet, m-a pus la punct băiatul cel mare al Păunei, un tânăr de 17 – 18 ani. Partidul l-a făcut, cine altcineva?

– Partidul nu face clădiri, m-am amuzat. Poate un bou din partid.

– Ce-ai bre?, a sărit și cel mai mic dintre frați. De când te-o dus nea Niculae la oraș, îți pute la țară, nimic nu-ți mai convine.

– Vorbești prostii!, m-am întors furioasă spre el. Nu m-a schimbat orașul. Dar voi n-ați văzut cum este aplecată sala? Cum dracu au putut proiecta așa o tâmpenie? Zici că suntem în filme cu proști!

– Lasă, băi, decât dărăpănătura dinainte, tot mai bună e asta!

– Măcar aia avea panta corect făcută, nu m-am lăsat.

Imaginați-vă o sală mare, cu cimentul de pe joș și dușumeaua în pantă. Numai că în loc ca panta să coboare către scenă, astfel încât rândurile să fie din ce în ce mai sus pe măsură ce mergeai în spatele sălii, era construită invers. Numai cei care stăteau pe primele rânduri vedeau scena. Restul? Din ce în ce mai greu și mai puțin. Panta nu era foarte mare, dar dacă te așezai în fundul sălii și mai aveai și ghinionul să stea în fața ta vreun hojmalău de doi metri, trebuia să-ți rupi gâtul ca să vezi ceva din filmul ce rula pe scenă.O pantă creată invers, de un prost ce proiectase clădirea. Pe la un sfert de film, n-am mai rezistat. Mă durea gâtul de atâta lungit, să văd ceva peste cei din fața mea. Cum nici filmul nu era cine știe ce capodoperă, le-am șoptit băieților că mă duc acasă. N-am mai stat să ascult împotrivirile. M-am ridicat, distrându-mă copios de capetele care se chinuiau să vadă ceva de pe scaunele din spatele sălii și am plecat. Abia a doua zi mi-a povestit Buna, râzând în hohote, că băieții Păunei erau turbați de supărare că-i lăsasem baltă. Filmul nu fusese decât un pretext, importantă era de fapt discoteca de după film, unde se dansa. Iar băieții Păunei mă invitaseră, de fapt, ca să-mi facă lipeala cu un băiat mai mare din sat, ce pusese ochii pe mine.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: