Privind în urmă, îmi pare rău. Poate am fost o mamă rea. Prea intransigentă. N-aveam timp de dulcegării, rămăsesem singuri și-mi era frică să nu pierd controlul asupra lor. Să nu scap hățurile, cum zicea tatăl meu. Mi se infiltrase în cap ideea că mama e cea care mângâie și îmbrățișază iar tatăl cel care imprimă asprime și severitate. Cum tatăl lor plecase, fără a mai vrea să se implice în educația lor, nu era zi să nu le repet că trebuie să fiu aspră. Și că, atunci când sunt, să mă considere tată și nu mamă. Numai că ei erau doar niște pitici de șase și cinci ani. Cum ar fi putut să mă înțeleagă? Iar eu, uitam de multe ori, să mai fiu și mamă, eram numai aspră și severă.

Mă amenințase că-mi va fura un copil. Înnebunisem de frică, chiar l-am crezut. Vlad era mai ușor de…