Altfel de furat de cireșe


cirese(Foto de aici)

Tata n-a vrut niciodată să pună pomi fructiferi în curte. Indiferent cât l-am rugat, indiferent cât am plâns când eram mici. Născut într-o zonă viticolă, a umplut toată curtea cu viță de vie, acolo unde nu era grădina de legume. Cu greu a reușit mama să-i smulgă câteva palme de pământ în care să-și facă straturile cu minunatele ei flori. E adevărat că vara și toamna, când curtea era plină de mirosul aromitor al boabelor dulci de strugure, acompaniați de frunza ruginie care adăpostea șezlongul de lemn, așezat direct pe iarbă, în care devoram cărțile, adoram curtea și umbra răcoroasă. Pe sub vița de vie, întinsă de la gard și până pe casă cu tot felul de sârme complicate, se ițeau trandafiri, regina nopții și dumitrițe de toate culorile. Numai că în mai, după o iarnă de ronțăit numai mere și mult prea arar portocale, mi-aș fi dorit cu tot sufletul un cireș în care să mă cațăr și să savurez fructele mici, dulci și gustoase. Cireșele erau preferatele mele.

La o casă distanță de casa noastră locuia Camelia, o fată de o vârstă cu mine. Camelia era din Hârlău însă de mică părinții ei, veșnic ocupați, o lăsaseră la bunicii din Fălticeni. Când a crescut de școală a țipat și a bătut din picior, până când ai ei au cedat și au lăsat-o să învețe la școală în orașul bunicilor. Era un copil care inversase rostul. Ani și ani a stat la bunici pe timpul semestrelor de școală, ducându-se în vacanță la părinți, pentru o săptămână sau două.

Imediat cum ne-am mutat la Fălticeni, bunicii Cameliei au fost primii, și până hât – târziu și ultimii, vecini cu care mama și tata s-au împrietenit. Cu toate că erau mai în vârstă decât ai mei, între ei s-a legat o legătură de amiciție puternică. Iar pe lângă ei, s-a legat și între mine și Camelia o prietenie ce avea să fie întrerupă de viață numai peste ani, când am devenit mature. După ce s-a căsătorit, a cerut Securității să i se ia cetățenia română. O astfel de cerere i-a lăsat mască pe securișii. După multe scandaluri, declarații și amenințări, securiștii i-au acceptat cererea, declarându-i pe toți apatrizi. Pe ea, pe soțul ei și pe fiul lor, un puști ceva mai mare decât fiica mea. Iar după alți ani de chin, în care au trăit din te miri ce, Securitatea le-a aprobat plecarea în Statele Unite. Am mai păstrat legătura numai cât au trăit bunicii ei. Bătrâni deja, refuzaseră să-și pună telefon și nepoata îi suna din America la noi acasă.

Bunicii Cameliei aveau în proprietate o livadă foarte mare, cu tot felul de copaci fructiferi, care pornea din spatele casei și se întindea peste 100 de metri lungime, către câmpurile de grâu. De altfel, tot terenul arabil, din spatele caselor de pe partea noastră a străzii, aparținuse familiei lor. Îl confiscaseră cu japca comuniștii, prin anii 1950. Nu știu cum scăpase de confiscare livada. Să tot fi fost vreo două – trei mii de metri, dacă nu mai mult.

Țânc fiind, vedeam copacii din livada vecinilor mei ca pe niște uriași, întinzându-și crengile pline de flori, frunze și fructe până la cer, împrăștiind pe toată strada, de primăvara și până toamna, mirosuri amețitoare. Zarzări, meri, peri, visini, nuci, caiși, gutui. Și… miraculoșii cireși. Din mai și până în iunie, bunicii Cameliei aveau tot felul de cireșe: de mai, de iunie, albe, roșii, negre. Dulceața fructelor micuțe îmi înebunea simțurile, mai cu seamă că tata refuzase să planteze și la noi în curte un cireș.

Nu erau răi bunicii Cameliei. De când se coceau primele cireșe, nu era zi să nu vină la mama cu un castron de fructe roșii sau albe. Mai târziu, castronul se umplea de zarzăre sau caise, de mere sau pere. Ce-i drept, și mama făcea același lucru când se coceau strugurii. Adusese tata, din satul în care se născuse, tot felul de soiuri cu struguri buni de mâncat, nu numai de vin, soiuri de care vecinii noștri nici nu auziseră. Mă bucuram de fiecare castron de cireșe dar pofta nepotolită cerea mai mult. Mă vedeam înfulecând un copac întreg.

– Nici Cameliei nu-i dau mai mult, se scuza doamna Teodorescu. Nu-i bine pentru stomăcelul vostru că mâncați fără limite. Lasă că mai e și mâine o zi! Cu această veșnică promisiune îmi păcălea papilele gustative, care voiau mai mult.

– Camelia, e adevărat că și ție îți dă bunică-ta cireșe cu porția?, mi-am întrebat prietena.

– Da. Mă enervează chestia asta de nu mai pot. Mă ceartă dacă mă vede că mă duc în grădină, zice că și fructele trebuie mâncate cu socoteală. Și n-apuc să mă satur de ele, chiar și cu porția, că vinde copacul cu totul. Nici n-am cum să-i păcălesc, sunt pensionari amândoi. Bunicul mai pleacă prin târg, ea e însă tot timpul acasă cu ochii după mine.

– Cum adică vinde copacul?

– Uite-așa. Vine unul care vinde cireșe din piață, îl culege și le dă ceva bani.

– Ce chestie! Să ai în propria ta curte așa de mulți cireși și să nu poți mânca pe săturate!, m-am mirat eu, ostoind supărarea prietenei mele cu o îmbrățișare.

Într-o zi de început de iulie, Camelia a venit la mine și mi-a propus o șmecherie.

– Hai să furăm cireșe și să mâncăm pe săturate. Peste două zile iar vinde Buna copacul și s-au dus. Adio!

– Cum să furăm din propria ta livadă?, m-am amuzat.

– Uite-așa. Mergem prin spatele grădinilor până la noi în livadă. Mâncăm până nu mai putem. Măcar o dată să înfulec cât vreau. Ce zici?

Din spatele grădinii noastre puteai ajunge ușor în grădina bunicilor ei, trecând prin câmpul plin de grău înalt, care se unduia în soare.

– Și dacă ne prinde bunică-ta ce facem? Eu am mai luat o bătaie când m-a prins paznicul în cireșul din livada de lângă școală. Numai fundul meu știe ce-am pățit de la tata. Zice că-i sătul să-l tot fac de râs prin târg. Zău, nu mai vreau. Tu scapi, doar e livada ta. Dar eu?

– Nu ne prinde nimeni! Bunica nu se duce în livadă decât dacă latră câinele, când îmi aduce mie rația de fructe sau când dă de mâncare cățelului. Azi a fost, se mai duce abia diseară.

– Latră câinele?!!

– Da, e deșteaptă Buna. A legat câinele de copac, ca să o anunțe dacă vin hoții la cireșe.

– Hă, hă, hă, deșteaptă bunică ai! Și, noi cum evităm lătratul?

– Foarte ușor. Pe mine nu mă latră. Dezleg câinele și-l leg de alt copac. Stau și eu lângă el și mă joc, ca să nu se apuce de urlat la tine. Tu te sui în copac și culegi o plasă plină de cireșe. Leg câinele la loc apoi mergem și mâncăm în fundul grădinii la tine, să nu ne vadă nici ai tăi.

Zis și făcut. Puteam să refuz așa o ofertă? În fața ochilor îmi dansa un munte de cireșe iar papilele gustative își făceau de cap, îndemnându-mă, tăcute, să las naibii frica. Salivam de poftă. Camelia a ținut câinele, care a dat bucuros din coadă când a văzut-o, eu m-am cățărat în copacul înroșit de multitudinea de fructe coapte și am umflat o plasă plină ochi de cireșe. Apoi, ca niște hoți ce eram, ne-am tupilat prin grâu, înapoi în grădina alor mei. Ascunse sub butucii de vie, înconjurate de teama de a nu fi prinse de tata, am înfulecat pe nemestecate toată plasa de cireșe. Sâmburii i-am aruncat departe, în lanul de grâu.

N-a aflat nimeni de isprava noastră. Doar mama și prietena ei, doamna Teodorescu, s-au privit chiorâș o vreme, gândindu-se că cealaltă este vinovată. Cum niciuna nu aveam voie să ne jucăm cu alți copii, cu atât mai puțin să mergem în curtea lor, au fost sigure, fiecare în parte, că în casa celeilalte fetele au mâncat ceva stricat. Ne-a fost atât de rău încât a fost nevoie să fim duse la dispensar. Ehei, dacă ar fi putut vorbi câinele sau vița de vie….



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

5 replies

  1. Altă pietricică prețioasă din copilărie. Nice !

  2. Fascinant!

  3. Fascinant!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: