O mare parte dintre fanii fostului președinte Băsescu dar și destui dintre cei care l-au votat pe Klaus Iohannis sunt dezamăgiți de prestația echipei de la Cotroceni. Noul șef al statului nu face dezvăluiri șocante în prime-time și iese prea rar la televizor, nu poreclește, nu-și dă cu părerea în „chestiunea zilei”, nu acționează instantaneu, ba mai și numește persoane puțin agreate de corul autoconstituit în „societate civilă”.
A demis până acum un singur consilier, dar chiar și în acea situație, care depindea exclusiv de administrația prezidențială, a lăsat lucrurile într-o ceață numai bună să alimenteze toate speculațiile care-l priveau pe George Scutaru: de la spion rus, fiindcă și-a făcut studiile la Moscova, până la implicare în dosare anchetate de DNA, fiindcă soția sa a fost angajata ASF în perioada Rușanu. Iohannis nu a lăsat să transpară nici măcar „pe surse” (un procedeu devenit tradițional la noi atunci când un politician vrea ca anumite informații să devină publice, dar fără să se pronunțe personal) adevăratul motiv al deciziei sale.
Astfel încât bilanțul primelor 100 zile ale mandatului, postat – unde altundeva? – pe Facebook, pare mai degrabă palid, în comparație cu efervescența conflictuală obișnuită a predecorului său, deși se înscrie fără greș exact în coordonatele a ceea ce neamțul a promis că va face.
Dar ce poate face un președinte, în limitele Constituției și ale legislației în vigoare? Păi, destul de puțin. Nu poate să dizolve Parlamentul, așa cum i se cere insistent, nu poate să demită premierul și totodată, guvernul, așa cum i se cere deja imperativ, nu poate nici măcar să schimbe majoritatea parlamentară, atâta vreme cât socialiștii și aliații lor dispun încă de susținere masivă în legislativ. I se reproșează însă, pe bună dreptate, lipsa de reacție imediată în cazurile în care legislativul a împiedicat justiția să-și exercite atribuțiile sau nereușita în impunerea unui nou cod electoral, în special a votului electronic.
Iohannis și-a început mandatul ca trend-setter. Votul din noiembrie trecut – unul masiv de respingere a clasei politice în exercițiu și, să nu uităm, mai puțin unul admirativ la adresa sa – i-a conferit o putere de influență covârșitoare în primele săptămâni. Parlamentul s-a conformat cererilor sale, la prima reunire de după alegeri, ca o clasă de elevi prinși la copiat de către dirigintele sever, dar minunea nu a durat decât preț de câteva ședințe, cam până le-a trecut sperietura. În trei luni, liniile a doua și a treia din grupurile infracționale organizate reunite sub sigle politice s-au regrupat și apără cu dinții ceea ce mai pot salva, după cum s-a văzut în cazurile lui Vosganian, a lui Șova și a celorlalți penali ascunși pe sub fotolii.
În aceeași perioadă, de 100 zile, Iliescu „reușise” doar două mineriade, Constantinescu nu apucase să înfăptuiască mai nimic din celebrul „contract de 200 zile” – rămas gogoriță electorală copiată mot-a-mot de la americani, iar Băsescu reușise doar să se certe cu propriul premier și tovarăș de campanie, fără să apuce să tragă în țeapă vreun corupt, așa cum promisese.
Comparativ, Iohannis se prezintă cu semnarea acordului politic pentru finanțarea armatei, cu vizita la NATO, cu vizita unor demnitari americani la București, cu ceremonia de Ziua Unirii Principatelor, cu fotografii în mijlocul unor tineri, cu vizitele la Bruxelles și în alte capitale europene, cu întâlnirile cu liderii partidelor politice, cu imagini de la bilanțul DNA și cu vizite la Laserul de la Magurele sau la copiii bolnavi de cancer de la Fundeni. Cu alte cuvinte, accent evident pe o președinție cu rol aproape monarhic, ale cărei principii de activitate sunt luarea pulsului societății, medierea și reprezentarea. Mult mai puțin decât se așteptau cei 6,5 milioane de români care l-au votat și care-l voiau un garant mai activ, ba chiar militant, al drepturilor civice.
Cum nu a reușit încă să cointereseze majoritatea parlamentară în proiectele sale, influența președintelui Iohannis la nivelul clasei politce este în vizibilă scădere. Surprinzător, poate fiindcă cele câteva greșeli evidente pot fi scuzate cu lipsa de experiență, cota populară de încredere se menține la nivelul incredibil de 75%.
Deși mulți dintre membrii lor așteaptă și acum vizitele DNA, partidele nu s-au reformat. PSD joacă mimă, aidoma președintelui său, PNL – cu o șefă fără merite și impusă oarecum abuziv – este dominat de activiștii PDL, mult mai experimentați dar și mai „îndosariați”, UNPR – partidul unitate militară – este la ordinele serviciilor iar UDMR joacă la toate capetele posibile, așa cum ne-a obișnuit. Nici nu-i de mirare că sondajele recente arată că nici percepția publicului nu s-a schimbat, scorul fiind extrem de apropiat de cel pe care fiecare partid îl realiza cu 100 zile în urmă.
Astfel încât este extrem de puțin probabil ca până după alegerile de anul viitor să asistăm la schimbări majore. Asta doar dacă magistrații nu ne rezervă surprize, fie în zona Șova-Ponta, fie a fostului președinte – în jurul căruia se strânge un laț deja vizibil și pentru neavizați, fie a amândorura. Ceea ce ar însemna, practic, resetarea întregului sistem înainte de vreme și, probabil, alegeri anticipate.
Editorial publicat în Monitorul de Botoșani 01 04 15
Categorii:Politica în cuvinte
Lasă un răspuns