Unde mai sunt cavalerii de altădată


coada la pâimne(Foto de aici)

Cu certitudine, sunt rămășița unei generații trecute, pentru care bunul simț și educația, respectul celor mai în vârstă însemnau ceva. Sau poate vârsta și anii, cocoțați din ce în ce mai apăsători pe umerii gârboviți, ne schimbă. Și ne aducem aminte că merităm respectul celor tineri chiar dacă, atunci când la rându-ne am fost tineri, n-am dat importanță aceluiași respect pe care atunci, pe vremuri, ar fi trebuit să îl acordăm.

Amintirea, pe care o aștern într-o poveste, a fost adusă la suprafață pornind de la o întâmplare, scrisă pe o pagină de facebook, la care autorul postării a asistat. Cu scuze, am reținut numai postarea, nu și autorul:

”Câțiva băieti de 15-16 ani stau pe scaune în tramvai. O bătrănă lângă ei, în picioare:
– Ehe… nu mai sunt cavaleri în ziua de azi!
Unul dintre băieţi:
– Cavaleri sunt, da’ nu mai e locuri….”

Așa o fi, oare? Cavaleri există, locuri nu mai sunt? Sau, din miștocăreala răspunsului, străbate indiferența generației tinere față de cea care se îndreaptă, obosită și gârbovită, spre apus. Ori, poate, a fost numai o glumă. Și tinerii din tramvai, dincolo de greșelile de exprimare, s-au ridicat, oferind locul bătrânei. Sper în varianta glumei. Altfel…

Pe copiii mei i-am crescut, așa cum mă educaseră și pe mine bunicii și părinții, în respect față de cei maturi. Erau la grădiniță, în grupa mare. Fetița de șase ani, băiețelul de cinci. Le repetasem în fiecare zi că trebuie să aibă respect și înțelegere față de oamenii mai în vârstă decât ei. Le dădusem de grijă că e obligatoriu să dea binețe celor mari, să dea întâietate oamenilor maturi. Am făcut-o și pentru că așa știam de acasă dar și pentru că am simțit că cei mai în vărstă au nevoie să beneficieze de dragoste și înțelegere din partea celor tineri. O înțelegere motivată de neputința spre care se îndreaptau cei bătrâni, cu fiecare zi din viață. Le-am explicat că unii pierd din putere iar ceilalți devin, în același timp, mai puternici. De parcă cantitatea de forță era egală, putând să se transfere de la unii la ceilalți, printr-o metodă vrăjită a cărei înțelegere scăpa minții noastre. Eram mândră de pitici. Nu era nevoie să îi atenționez ca să cedeze, în tramvai, locul unui om mai în vârstă, o făceau din proprie inițiativă.

În ziua aceea îi trimisesem singuri la pâine. Pentru prima dată îi lăsam să plece fără mine, dându-le și responsabilitatea cumpărăturilor.

După o separare cu oarece scandal, tatăl lor și noua lui iubită îmi transmiseseră tot felul de mici răutăți. Cea prin care mă amenințau că intenționează să îmi fure copiii, mă speriase. Îi însoțeam la și de la grădiniță, înspăimântată că ar putea să pună planul în aplicare. Mai târziu am realizat că n-avusese niciodată de gând să-i fure. Nici măcar n-avea chef să-i viziteze sau să contribuie la întreținerea lor, d-apoi să-i ia de tot. Atunci însă, credeam în vorbele otrăvite. Și totuși, trebuia să le dau, puțin câte puțin, libertate.

– Copii, știți unde este magazinul de pâine ?

– Sigur, au răspuns într-un glas amândoi.

– Credeți că o să vă descuracți să cumpărați două pâini?

– Daaaa, daaa. Mami, ai încredere în noi, ne descurcăm!

Erau fericiți. Le încredințasem o sarcină, pe care puteau să o rezolve singuri. Din cauza amenințărilor, devenisem mult prea protectoare și știam că nu procedez bine. Ceilalți copii veneau la grădiniță singuri, fără părinți. Observaseră și îmi reproșau mămoșenia, dusă la absurd. Necunoscând motivul pentru care eram fricoasă, riscam să îi îndepărtez. Știam, devenise necesar să dau drumul la frânghie.

Numai că mama nebună din mine a intrat în sevraj, la câteva secunde după ce i-am văzut plecând, sărind câte două – trei trepte pe scările blocului. ”Și dacă nu se descurcau? Dacă îi bat golanii din cartier? Dacă îi fură nemernicul?” În panică, una pe care numai un părinte poate să o cunoască, mi-am tras o pereche de pantaloni și un tricou pe mine și, furișându-mă ca un hoț, i-am urmărit, sperând din tot sufletul să nu mă observe.

Copiii au mers întins până la magazin, sărind ca niște căprițe, gesticulând, vorbind unul cu altul. Erau veseli nevoie – mare, se auzeau până la mine râsetele, ca niște clinchete de clopoțel. Magazinul de pâine era amenajat la parterul unul bloc, într-o încăpere micuță, cu ieșire direct în alee. Din cauza asta, de cele mai multe ori, coada se forma afară.

Era coadă și acum dar nu mai mult de șapte – opt persoane. Mă oprisem ceva mai departe, să nu mă observe. Stăteam furișată după un copac, ca un detectiv particular. Coada înainta însă copiii mei rămâneau ultimii. De câte ori se așeza o persoană în spatele lor, treceau în spatele ei. Mă uitam la geamul mare al magazinului și vedeam cum lăzile de pâine scad repede, fără ca pruncii mei să mai ajungă vreodată în față. În permanență erau ultimii. Vedeam ce fac dar nu înțelegeam motovul. Nu faptul că se jucau era o problemă ci faptul că nu mai era mult și rămâneam fără pâine.

Perete în perete cu magazinul de pâine, era un chioșc de legume. M-am apropiat, aparent indiferentă, chipurile să cumpăr ceva de acolo.

– Ce faceți, copii? N-ați luat pâine încă?

– Da’ tu ce faci aici, mami? Erau amuzanți cum vorbeau, amândoi în același timp.

– Uite, după ce ați plecat, mi-am adus aminte că nu avem cartofi. Voi de ce nu înaintați?

– Cum să înaintăm dacă în urma noastră se tot așează oameni mai în vârstă?! N-ai spus tu că trebuie să le dăm întâietate? Asta facem, suntem respectuoși, mama !, mi-a răspuns fetița, în vreme ce frățiorul o aproba, dând din cap serios, ca un bărbat matur.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

1 reply

Trackbacks

  1. Unde mai sunt cavalerii de altădată ….. | dana1967

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: