(Foto de aici)

Hai să o spunem pe aia dreapta, fără franjuri de catifea și vorbe elegante, sugerate pe lângă gard, pe lângă șură. Cine spune că Șeful statului nu știa ce face Bordureanu, ce învârte Nuți – singurul lui proiect politic pe care și l-a legat de gât ca pe o piatră de moară – cu tot cu Înaripatul cântător, că nici nu visa că numirile în funcții babane se făceau pe bază de ”pune-o pe aia că-i amică cu mine/neam cu Popescu și e fată de comitet, e de a noastră”, că nici prin cap nu-i trecea cu ce se ocupau amicele achizitoare de Vuittoane și alte mărunțișuri de pe la Paris, că habar n-avea din ce bani se susținea o campanie electorală de a lungul și de a latul prin toată țara,, înseamnă că mă crede al dracului de proastă sau mă ia de fraieră.

Da, am înțeles, procurorii și judecătorii (”buni și drepți” – vorba lui Spionită ”Față Palidă ” sau ”răi și nemiloși” – vorba blestemelor și rugăciunilor adoratorilor de biserici și idoli păgâni) sunt ținuți de rigorile legii și nu pot avea suspiciuni rezonabile fără probe solide, măcar incipiente. Eu, însă, n-am nimic de a face cu rigorile legii, mă doare în cot de probe, așa cum sunt ele definite în legile penale. Pentru mine e simplu. Jălania asta de țară care a rămas și fără chiloți pe ea, gropile în care îmi rup mașina, autostrăzile care există numai prin minunatele studii de pre, fe și postfezabilitate, pungile doldora cu verzișori despre care se vorbește și pe care nici măcar nu știu să-i visez ca volum, sărăcia din sănătate, buda din fundul curții în multe școli, pomana (că salarii n-am cum să le spun) pe care o iau profesorii, medicii, îmi sunt suficiente ca probe.

N-a știut? Îmi vine să râd. Fostul șef al statului se comportă ca și cum era portarul de la Cotroceni, nu cel mai puternic om în stat pentru zece ani. Bietul de el!, habar n-avea ce se întâmplă peste capul lui. Pare un naiv, întruchiparea omenească a vorbei strămoșești: ”Știe tot satul, ce nu știe bărbatul”. La noi, satul era ceva mai mare, așa, cât o țară. O țară pe care o jumulau cu toții, sub ochii lui. Avea cârpă neagră la ochi sau era îngăduitor? Știu, și ceilalți au furat, dar măcar la ăia mă așteptam. Dar ai lui? Cum n-a știut! Noi, amărâții de cetățeni, fără a avea nici o informație de nivelul celor la care care avea dânsul acces, cu creierul manipulat de câte un turcit, puteam băga mâna în foc că și dumnealor ne-au băgat mâna în buzunar. Adânc, din ce în ce mai adânc. Și nu vorbesc numai despre cei care sunt, azi, prin beciuri sau arestați în palatele lor de neam prost, ei sunt numai prinșii. Vorbesc și de cei neprinși, cu speranța că le va veni și lor rândul. El, mărețul comandant, care a înfruntat pentru noi mări și oceane, care a condus, cu măiestrie, vaporul, s-a trezit că puntea e plină de găuri prin care intră primejdia din adâncuri, bucătăria a fost devalizată de alimente, iar apa de băut e ascunsă prin hrubele neștiute de echipajul său. Iar sirena nici măcar nu mai cântă. Și n-a știut. Ei, aș!

Dacă n-ar fi atât de trist, ar fi comedia secolului. Zece ani ne-am lăsat conduși de un Agamiță Dandanache și de Joițica, care ne-au fluturat bilețele și scrisorele viu colorate, prostindu-ne că vor dreptate, că toți numiții lor sunt îngeri și sfinți și că el însuși este Arhanghelul Mihail.

Închid ochii și aud voci iar cuvintele curg. Caragiale zâmbește. N-a murit, este printre noi!

„- Dar nu ne-ai spus sfârşitul istoriei… scrisoarea.
– Care scrisoare?
…

– Scrisoarea pe care voiai s-o publici în „Răsboiul”, dacă nu…
– A da! Scrisoarea… da… am priţeput…
…
– Trebuie să i-o dai înapoi…
– Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac asa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! La „Răsboiul”. ”

Categorii:Politica în cuvinte

Etichete:corupți, penali