(Foto de aici)
Cândva,
Am crezut în eternitate,
Mi-am prins fericirea în păr
Și-am cântat, în vers nebun, absolutul.

După o vreme,
Am zăcut printre lacrimi,
Întâlnindu-mă ades cu nefericirea,
Locuind alături de trădare și minciună.

Dacă am ști,
Când anii ne sunt primăvară,
Câtă nevoie infinită avem de iubire,
Am picta-o cu nemurire în căușul inimii.

Trăind la margine de vis,
Aflăm că absolutul e o fantasmă
Când pășim în neant, la capăt de lume,
Cu speranța răspunsului la absurdul ”de ce”.

Categorii:Poezii

Etichete:absolut, absurd, iubire, primăvară