Gelu şi Ildikó – răsărit şi apus de soare în România


poza_familia(Foto de aici)

Am plâns. Mult şi necontrolat. Cu furie. Din neputinţă şi disperare că nu pot să ajut pe cât îmi doresc. Cu certitudinea că am ratat de mult şansa de a fi oameni, de a avea spatele drept, de a putea să ne privim în oglindă. Cu spaima că nu vom putea să ne trezim dimineaţa normali, după vise şi coşmaruri cu cei care au murit ca proştii în zilele din decembrie 1989 sau în zilele de după, în bătăile luate de bâtelor minerilor.
Cu siguranţa că suntem laşi, că reprezentăm o generaţie ratată, care nu are ce să răspundă reproşurilor nepoţilor ce ne vor judeca că am lăsat nişte mafioţi fără scrupule să le ucidă viitorul. Doamne! Ce am făcut cu 25 de ani din istoria noastră?
Câteva zile am fost plecată într-un alt oraş, pentru nişte analize speciale. Şi, în timpul liber, mi-am ajutat rudele care m-au cazat cu amabilitate şi dragoste să îşi caute o casă.
– Hai cu noi, te rugăm! Tu ştii să vobeşti cu oamenii şi, mai cu seamă, să te uiţi dacă au actele corecte şi legale.
– Ce v-a venit să vă mutaţi de la bloc în afara oraşului?
– Ne-am săturat de aglomeraţie. Vrem aer, o floare, un căţel alergând prin curte. Chiar dacă e mai departe de oraş, nu contează. Satele din jur sunt la o azvârlitură de băţ de oraş, se poate face lejer naveta.
Puteam să refuz când ei au fost atât de ospitalieri cu mine?! Nu, nu puteam. Şi-mi făcea plăcere să-i ajut. Aşa că m-am transformat în agent imobiliar şi am luat-o împreună cu ei la picior din casă în casă, în toate satele de jur-împrejurul oraşului. Am văzut de toate. Unele imobile vai de mama lor! Mici, din paiantă, cu un preţ care nu justifica valoarea proprietăţii.

În alte locuri, însă, am găsit adevărate cartiere cu case noi, minunate, frumoase, cu un teren generos dar cu mult prea scumpe faţă de bugetul pe care-l aveau oamenii mei dragi, ce voiau să cumpere. Într-un final s-au oprit la o casă micuţă, cochetă, construită pe o palmă de pământ.

– Probabil că asta va fi aleasa, mi-a spus vară-mea. E micuţă dar spaţiile sunt bine dozate. Iar preţul e foarte bun, ne mai rămân chiar şi ceva bani din vânzarea apartamentului.
– Şi de ce nu le-aţi spus că o vreţi?
– Păi…, am zis cu Mihai că ne vom hotărî numai după ce vedem cât mai multe.
– Dar de cea pe care am văzut-o aseară, ce spuneţi? Mie mi s-a părut un vis.
– Da, e un vis. Dar nu un vis pentru noi. Cer mai mult decât putem noi da. Cu toate că merită preţul.

Casa despre care vorbeam era una pe care mi-aş fi dorit-o şi eu, dacă ar fi fost să cumpăr. Amplasată pe un teren de 500 de metri, se vedea că nu fusese construită pentru vânzare. Proprietarii, doi tineri admirabili, harnici şi întreprinzători. Au muncit pe brânci să îşi facă o căsuţă, să-şi crească copiii departe de agitaţia oraşului. Clădirea, un parter şi mansardă înaltă, era frumoasă şi îngrijită, o minune aranjată de mâna a doi gospodari.
Ea, unguroiacă, o fată finuţă, cu trăsături angelice, slăbuţă şi delicată. A fost nevoită să se lase de serviciu, cu trei copii era mult mai economic să stea acasă şi să aibă grijă de ei, decât să angajeze o bonă. ”În plus, nici o bonă nu poate asigura dragostea maternă”, mi-a spus tânăra de nici 35 de ani, vorbind perfect româneşte. El, român, un bărbat de 40 de ani, cu tâmple argintii. Mi s-a părut că are ochii trişti.

Copiii? Dincolo de uşă ne-au zâmbit trei minuni. Doi băieţi gemeni de cinci şi o fată de 13 ani. Fata, o frumuseţe mijind a adolescenţă dar cu obrajii roşii, încă mirosind a copilărie. Înaltă, luase de la mamă albastrul ochilor şi genele lungi iar de la tată cele două gropiţe din obraji şi părul negru ca ananosul, pe care-l avea împletit în două cozi groase, răsucite la capete în cârlionţi.
Cât despre băieţi! Doi gemeni adorabili cu ochi căprui, mari şi umezi, care ne-au zâmbit de cum ne-au văzut, primindu-ne cu braţele deschise, ca pe nişte musafiri dragi, şi cu un râs zglobiu în glas. Fără să ştie, în naivitatea vârstei lor fericite, că suntem veniţi să le preţăluim casa, voiau să se joace cu noi şi să ne spună poezii frumoase pe care le învăţaseră la grădiniţă. Toţi membrii familiei ştiau să vorbească şi în română şi în maghiară.
– Eu am vorbit cu ei numai în maghiară iar soţul numai în română. Acum, toţi se descurcă în ambele limbi, chiar şi băieţii, ne-a explicat, mândră, Ildikó.

I-am întrebat de ce vând. Mi se părea absurd să vinzi o casă atât de frumoasă. Era construită cu gust, fiecare detaliu fiind bine gândit, fără spaţii libere sau inutile dar fără a fi înghesuită. Respirai în casa lor iar casa parcă respira libertate odată cu tine. Bărbatul, simţind sinceritatea întrebării mele, mi-a povestit nefericirea prin care treceau, motivul pentru care trebuiau să se despartă de locuinţă.
Zece ani s-a chinuit să muncească în construcţii în alte ţări, trăind în camere înghesuite şi mizere, mâncând te miri ce. Acasă Ildikó îl aştepta răbdătoare, iubindu-l la fel ca în prima clipă în care se se îndrăgostiseră unul de celălalt. Fetiţa a venit pe lume când Gelu încă umbla pe coclauri, crescută aproape numai de mamă, ţinută în braţe de un tată absent, în scurtele concedii când venea acasă.
Ildikó n-a vrut să plece din ţară. Părinţii îi erau bătrâni şi bolnavi iar ea era unica fiică. Trebuia să aibă grijă şi de ei. Gelu a înţeles-o dar şi-a jurat că alt copil nu avea să mai crească departe de el, aşa cum crescuse fata. Şi-a strâns bănuţ cu bănuţ, strângând din dinţi, cu gândul să înceapă în ţară o mică afacere. Ceva bani a reuşit să pună deoparte însă a avut şi ghinion. A ajuns acasă cu un picior beteag, căzuse peste el o bucată de fier beton. Şchiopăta.

Ildikó a chiuit şi pe româneşte şi pe ungureşte când Gelu a anunţat-o că nu mai pleacă. Nu-i păsa că şchioapătă, era viu, acasă, lângă ea. Gelu şi-a deschis o firmă de distribuţie materiale electrice, lucruri strict necesare atât într-o clădire nouă dar şi într-una veche: prize, cabluri şi alte mărunţişuri. Le-a mers bine o perioadă. Aşa a apărut casa visurilor şi năzdrăvanii de băieţi.
Fetiţa avea camera ei, băieţii împărţeau un alt dormitor iar părinţii aveau intimitate într-o altă cameră. Baia de la etaj era una singură, însă le ajungea. La parter Gelu construise un living intim, cu un şemineu într-un colţ, în jurul căruia se înghesuiau cinci fotolii, câte unul pentru fiecare membru al familiei, mai mare sau mai mititel.
Parterul era fermecător, cu spaţii deschise. Din hol, în dreapta zăreai livingul, în faţă era o altă baie iar în stânga se deschidea un loc spaţios de luat masa şi o bucătărie, separată cu un zid tip bar. Din locul în care luai masa ieşeai pe o teresă, construită din bârne groase, în stil rustic, unde se jucau copiii în zilele cu soare. Grădina era aranjată minimalist, cu multe tufe veşnic verzi.
Banii strânşi de Gelu nu le-au ajuns. A fost nevoie de un credit. Firma avea nevoie de o maşină de transport iar casa trebuia terminată şi utilată. L-au luat, fără să clipească. ”În fond capitalismul s-a construit pe structura creditelor”, i-a spus soţiei temătoare, soţul umblat prin lumea largă, care visa şi noaptea cum avea să le fie casa. Ce ar fi putut să spună Ildikó?!
Nimic, s-a bucurat ca un copil, avea încredere în bărbatul care îi era iubit, soţ şi prieten. Iar desenele lui, despre cum avea să arate la sfârşit casa, camera copiilor, grădina, o făceau să viseze cu ochii deschişi.

Când construcţia a fost aproape gata, au venit şi băieţii. Un dar dumnezeiesc. Cât avusese numai fata, Ildikó se descurcase să lucreze dar venirea năzdrăvanilor, ambii odată, ca nişte feţi – frumoşi, transformaţi pentru o vreme în gâgâlici aidoma la chip, le-a schimbat gândirea. Ildiko a renunţat la slujbă ca să aibă grijă de cei mici, să stea de vorbă cu fata devenită dintr-o dată mare, o adolescentă care avea nevoie de sfaturi.

– Ca să nu fie cu supărare, pe unul l-am numit Gheorghe ¬– pe româneşte – iar pe celălalt György – pe ungureşte – , mi-a spus Ildikó. Îl alintăm Geo şi Gio, mai mult ca să-i deosebim unul de celălalt.
– Şi fata?, am întrebat curioasă.
– Are două nume, unul unguresc, unul românesc.

Au mai trecut nişte ani de la naşterea băieţilor. Totul părea normal, chiar dacă era tare greu. Gelu se zbătea cu firma, vrând să dovedească că se poate răzbi şi cu o afacere cinstită, dând factură şi chitanţă pentru fiecare capăt de aţă. Era mulţumit, putea să-şi plătească ratele şi să asigure familiei strictul necesar. Nu trăiau în lux însă nici în sărăcie.
Apoi a venit blestemata de criză. Sau ceva ce li s-a spus că ar fi criză. Şi toate visele lor s-au destrămat, an după an, până când n-au mai ştiut ce să facă.
– Iniţial n-am crezut că va fi atât de rău, mi-a spus Gelu. Poate dacă am fi ştiut, n-am mai fi construit casa. Sau nu făceam băieţii.
– Să nu spuneţi asta!, l-am contrazis. Ei sunt adevărata voastră avere.
– Da, numai că… Cum o să le răspundem când ne vor judeca?, m-a întrebat cu obidă bărbatul. N-am fost în stare să le oferim o casă. Sau am fost dar numai pentru o perioadă. Vindem, ca să nu fim nevoiţi să ne vândă banca, la mult sub preţul cât valorează.

Am plecat cu un cuţit în inimă, răsucit dureros cu fiecare cuvânt pe care mi-l spusese, neştiind ce să răspund tristeţii bărbatului care mi se destăinusise cât timp Ildikó le prezenta casa verilor mei.

Ascultam o poveste halucinantă. Şpăgile, taxele din ce în ce mai mari, evaziunea făcută de firmele concurente care făceau totul la negru, au pus firma lui Gelu pe butuci. Nu mai plătise demult băncii ratele şi erau ameninţaţi cu evacuarea. Casa lor valora cât spuneau, n-aveam ce zice. Oamenii puseseră un preţ corect, fără să se lăcomească. Numai că era cu mult mai mult decât suma de care dispuneau rudele mele.

Verii mei au bătut palma pentru căsuţa micuţă, fericiţi că au putut să şi-o permită. Nici măcar n-au visat la casa minunată. Îi spuseseră lui Ildikó la plecare de câţi bani dispun şi femeia, pe bună dreptate, le-a spus că n-are cum să mai lase din preţ. După ce au făcut un antecontract cu proprietarii căsuţei micuţe şi cochete, au primit un telefon ciudat, straniu şi tulburător, din partea lui Gelu.
– Dacă nu e un număr cunoscut, răspunde tu!, mi-a strigat vară-mea din bucătărie.
Trebuie să fie vreun proprietar de la casele pe care le-am văzut. Spune-le că am cumpărat, nu mă mai interesează alte oferte.
– Sunt Gelu, casa cu cei trei copii, pe care aţi vizitat-o zilele acestea, dacă vă mai aduceţi aminte… Ştiu că soţia mea v-a spus că nu mai lasă din preţ şi o înţeleg. E munca noastră de ani de zile acolo. Însă eu sunt disperat. Decât să ne-o ia banca pe un preţ de nimic, mai bine o lăsăm la câţi bani aveţi voi. Dacă vă hotărâţi, sunaţi-ne!

N-am avut vreme să spun nici un cuvânt, Gelu a spus frazele într-o suflare şi a închis repede, parcă fiindu-i frică să nu-i accepte oferta cel de la capătul opus al firului. Mi-am imaginat-o pe Ildikó, strângându-i în braţe pe gemeni, mângâind pletele creţe ale adolescentei şi apoi fugind în camera ei, să-şi verse nefericirea, fără să o vadă nimeni.

Şi mi-am dat seama că distrugerea unor afaceri cinstite ca şi cea a bărbatului căruia-i simţisem tremurul din glas şi lacrima din vorbe, uciderea viselor familiilor frumoase ca a lui Gelu şi Ildikó, nu se datorează crizei.
Toată nenorocirea şi distrugerea acestui popor, toată nefericirea se datorează nemernicilor aflaţi în fruntea statului de 25 de ani, care au impus, prin furt şi corupţie, că numai ei, neamurile, amantele şi prietenii lor au loc la masa cu bucate, înlăturând orice altă persoană care şi-ar fi dorit să pătrundă cinstit şi onest în lumea capitalistă.
Am plâns ca şi cum cei doi tineri erau copiii mei. N-am ştiut ce să le spun. Cum să le redau încrederea într-o Românie care le-a oferit numai dezamăgire? Am plans şi am urât alături de ei.

Un român şi o unguroaică urau hoţii din cauza cărora ajunseseră să-şi vândă casa, fără a se gândi de ce naţie sunt ei sau hoţii. Un moft, patru-cinci poşete, o baie de neam prost, o excursie exotică, o seară de poker a bogaţilor de carton îmbogăţiţi din fraudă şi corupţie, din jaf şi furt, valora cât casa copiilor care mi-au tulburat liniştea.
N-am ştiut cum să îi ajut şi m-a durut neputinţa. Le-am trimis un mesaj şi i-am sfătuit să se judece cu banca şi să nu dea casa sub preţ, să nu renunţe la luptă. Fără să ştiu dacă îndemnul meu de a se lupta cu morile de vânt, ce bântuie România de când îi lumea, merită, dacă ei şi copiii lor mai au o şansă să trăiască normal într-o ţară jumulită pană cu pană de oameni fără bun simţ şi fără jenă, penalii care s-au îmbogăţit furând din buzunarul fiecărui Gelu şi al fiecărei Ildikó.

Povestea a fost publicată și aici)

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , ,

1 răspuns

  1. N-am cuvinte fata de realitatea acestei intamplari.Si mie mi-au dat lacrimile si m-am gandit oare cum or mai avea putere sa o ia de la inceput acesti tineri cinstiti intr-o Romanie putreda.Probabil Gelu va fi luat din nou drumul printre straini.Parca intentinat suntem osanditi sa plecam ,ca sa ramana hotii sa-si faca de cap.Si ce-i mai trist caci cu sufletul unui copil nu te poti juca .Acum ii dai o speranta ,acum i-o iei.TRIST

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: