Vrăjitoarea tinereții mele


decor-halloween-vrajitoare-cu-dovleac(Foto de aici)

Nu mai eram un boboc speriat de bombe, cum eram deja studentă în anul doi îmi puteam permite o trăznaie. După sesiunea din februarie, stoarsă de puteri, cu examenele luate cu brio dar slabă ca o scândură… hmm, aveam un chef nebun să nu mă duc acasă în vacanța scurtă, de o săptămână. Însă vezi să te fi putut înțelege cu domnul Crăciun! Tata era zbir, nu aveai voie la nici un fel de întorceri ale ordinelor stricte. Nu ne admitea nici o ieșire, nici o ocolire. Ne impuse reguli spartane. Iar noi, în cap cu fițele vremurilor, dacă voiam un time out…, trebuia să-l mințim. Era singura variantă pentru ca să nu zboare o palmă zdravănă peste obraji, înroșindu-i ca bujorul.
Foarte ciudat. N-am rămas cu vreo traumă psihică de pe urma răcelii și durității cu care ne-a crescut tata. Nicidecum. Nu știu cum s-au comportat alți copii în fața părinților severi, eu nici nu băgam în seamă. Plângeam zece minute după două palme, aplicate corecțional, apoi eram în stare să râd, să cânt, să mă bucur ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Când a devenit bătrân și nevolnic, l-am iubit enorm, mai mult decât era nevoie. Nu-mi venea să cred că bărbatul mândru și nervos de pe vremuri devenise un om slab și lipsit de apărare, cerând ocrotirea noastră. Iar când s-a dus, s-a prăbușit o parte a lumii mele, una pe care o credeam intangibilă și absolută.
Așadar voiam o aventură în vacanța scurtă de după sesiune. Dar cum să-l mint pe tata? Mă invitase o fostă colegă de liceu să merg la ea în vacanță. Învățătoare într-o comună faină din mândra Bucovină, așezată la poale de munte, cu un râu năvalnic trecând la margine de sat, abia așteptase să o văd, să ne reîntoarcem prin amintori la viața de liceu. Mă visam plimbându-mă pe ulițele pe care le ghiceam cu miros de copilărie și de bunici, printre copacii chichiurați, privind tâmp la delurile albe și maiestuoase, aplecându-și spinările ca să primească zăpada ce cădea peste ei ca într-un sfârșit de lume.
”Hmm! Ce frumos!”, imagini minunate se derulau în fața mea, de parcă erau aievea. Totuși, ce să-i spun tatii? Bani de drum nu era nevoie să cer cuiva, strânsesem de luni bune pic cu pic din bursă, cu gândul la vacanța în satul de poveste.
– Alo, tata!
– Da. Ce-i fată, gata sesiunea? Cum a fost?
– Cum mă știi, doi de zece și un nouă.
– Bravo! Când vii acasă?
– Păiii, asta e că n-aș prea veni.
– Cum adică să nu vii? Glasul tatii mi-a adus în minte o frunte încruntată și nervoasă.
– Tata, e numai o săptămână vacanța. Și în semestrul II, chiar la început, am de prezentat o lucrare complicată la una din materii. Aș sta la cămin, să mă duc la bibliotecă să studiez și să fac lucrarea. Nu vrea bibliotecara să-mi dea cărțile acasă.
– Bine. Dacă e prentru școală, stai acolo. Dar pentru școală să fie! Ai ce mânca?
– E deschisă cantina, tată. Am!
Nu știu cum de m-a crezut. Și atât de repede încât m-a luat prin surprindere. Îmi imaginasem un dialog complicat în care trebuia să dau mii de explicații. Obrajii îmi luaseră foc la capătul celălalt de telefon. Noroc că nu se afla în fața mea, s-ar fi prins imediat că mint. Gata, scăpasem! Următorul telefon l-am dat Laviniei.
– Viiin! Mâine dimineață. Plec spre tine cu trenul despre care am vorbit.
– Bine, te aștept la gară.
Am plecat spre satul din Bucovina bucuroasă nevoie – mare dar și cu inima strânsă. Și dacă tata avea să se prindă… Când fratele meu era student prin anul IV făcuse la fel, nu apăruse acasă în vacanța de după sesiunea din iarnă. Dăduse, tot așa, telefon că are ceva de făcut pentru școală și trebuie să rămână în Iași. Că poate va veni, însă mai spre sfârșitul vacanței. Eram învățătoare atunci și făceam naveta acasă. Știam unde e, îmi scrisese că pleacă la Brăila, la prietena lui. Îi ardeau călcâiele, se îndrăgostise de o fată și voia să petreacă fiecare clipă cu iubita lui, mai cu seamă că era dintr-un sat unde aveam rude care îl puteau găzdui. Nu numai că știam, îi trimisesem și câțiva bănuți, din salariul meu amărât de învățătoare, să se descurce cu drumul și o prăjitură la vreo cofetărie sau un cinematograf.
Și tata l-a crezut în prima clipă. Numai că, la vreo zi după, unde nu l-am văzut pe domnul Crăciun zburlindu-se ca un arici.
– Marie, fă-mi bagajele, plec la Iași!
– Unde pleci, omule?, l-a întrebat mama uitându-se mirată la el. Ești nebun, e iarnă!, l-a certat, fără să știe motivul nebuniei. Eu mă făcusem mică, fără grai, ascunzându-mi privirea de tata. Ghicisem.
– Merg să văd dacă este adevărat ce mi-a spus ficiorul tău. Nu-mi vine mie să cred că l-a apucat studiatul și în vacanță.
– Tata, ce rost are?, am încercat, cu glas stins și neconvingător, să-l fac să renunțe. N-ai încredere în noi?
– Are rost, mi-a luat vorba din gură. Îl omor în bătaie dacă m-a mințit. Noi facem sacrificii enorme ca să vă ținem în școli. Singura pretenție a fost să învățați și să nu mințiți. Care minte știe ce-l așteaptă.
Nu a fost chip să-l oprim. Am tăcut, abținându-mă să-i spun mamei că știu unde e, chiar și după ce a plecat tata. Dacă știa putea fi mai rău. I-ar fi luat apărarea și… cine știe! Mi-am făcut o cruce cu limba și am lăsat totul la voia întâmplării. Nici prietena lui, nici rudele noastre nu aveau telefon ca să-l anunț pe zăbăuc că-l așteaptă un uragan acasă. Ce a fost, nu vă spun prea multe, și așa am deviat de la poveste! Tata l-a căutat în tot complexul studențesc, pe la biblioteci, la facultate, a întrebat în stânga și în dreapta până când a dat peste un coleg de grupă, care chiar rămăsese în cămin. Așa a aflat Crăciun senior că juniorul Crăciun este la Brăila, la iubita lui. Și ce culoare stacojie au căpătat obrajii lui frate-miu când s-a întors acasă, vă las pe voi să vă imaginați.
Mă munceam cu temerile din suflet în trenul care mă ducea la Câmpulung. ”Să nu mă afle tata că am mințit!” Obrajii mi-au luat foc numaigândindu-mă la represalii. ”Dă, Doamne, să nu-l apuce iar urcatul în tren și controlatul ca atunci!”, mă rugam în tăcere, în timp ce trenul alerga vesel către prietena mea.
Vatra Moldoviței este o comună de basm, așezată în centrul Obcinelor Bucovinei și străbătută, așa cum îi spune și numele, de râul Moldovița dar și de două pârâiașe, Ciumarna și Boul Mare. La poale de munte, sunt câteva dealuri minunate. Acolo locuia Lavinia, într-un apartament mic și cochet, cu soțul și fetița. Blocul era urât, unul din acelea făcute de comunism pentru ”specialiștii de la sate”, construit chiar la baza dealului. Locul însă era mirific, de poveste. Lăsasem Iașul într-un sfârșit de iarnă dezgolită de zăpadă și pășeam într-o localitate în care troienele înalte cât un om sclipeau în soare, sugerând tot felul de forme de basm.
– Hai să te pup! Bine ai venit!
– Bine te-am găsit. Sper că Geo nu este supărat că stau la voi o săptămână.
– Dacă e, îi trece!
În glasul prietenei șimțeam o undă de tristețe și revoltă. Și multă furie ascunsă. Cu Geo mă cunoșteam foarte bine, fusese tot coleg de liceu, mai mare cu un an. Însă chiar din primele vorbe am simțit că mariajul prietenei mele nu-i unul tocmai fericit. N-am pus întrebări. Era firesc să o las să se destăinuiască numai atunci când avea să simtă nevoia.
– Mâine mergem la cineva. Dacă te întreabă Geo, să mă susții! Voi spune că mergem în vizită, la o colegă din cealaltă comună.
– Bine, cum zici tu!, am aprobat. În sinea mea mă întrebam dacă Lavinia n-o avea vreun amant. ”Oare mă chemase pe post de plapumă veche, ca să nu-și dea seama bărbatul pe unde umblă?” Gândul răzleț m-a făcut să mă enervez iar sângele mi-a urcat în obraji. A simțit îngrijorarea din frământatul mâinilor și din tremurul vocii.
– Ha, ha, ha!, s-a distrat în văzut trecătorilor, cu un râs plin și sănătos. Liniștește-te! Nu am ceva de ascuns de Geo!
– Dar…
– Da! Înșală cineva, numai că nu sunt eu aia, a continuat vechea mea prietenă, lăsându-mă să ghicesc motivul tristeții.
Mi-era rușine de gândul avut.
– Nu-mi vine să cred! Scuze că spun, dar Geo era mototolul liceului, unde-l puneai acolo stătea. Când te-ai măritat cu el, tu la rându-ți o fată tare liniștită, molcomă și calmă, mi-am închipuit căsnicia voastră ca o apă lină.
– Ei, se mai umflă apele, draga mea. Iar râul limpede cu care m-am măritat e umflat rău de tot. Și-a schimbat albia. Ca să nu stai pe spini la noapte, îți spun. Mergem la o vrăjitoare care deschide cărți bisericești.
– Hai, mă!
Aș fi vrut să o întreb o mie de chestii. La vrăjitoare? Mă umfla râsul. Ce naiba să căutăm acolo? Eram fete cu carte, nu ne putea prosti vreo țigancă dând în bobi. N-am mai apucat să o întreb pentru că am ajuns în fața blocului și Geo era acolo. Dusese fețița la părinții lui, să nu ne deranjeze. Îmi părea tare rău că nu aveam să o văd pe micuță, știam o grămadă de povești despre ea din scrisorile Laviniei.
Am reușit să adorm cu greu. Focul în sobă, lemnele care trosneau cu zgomot și lumina tainică pe care o arunca flacăra care se ghicea prin ușa sobei, nu-mi închideau pleoapele, transmițând imagini din emoțiile copilăriei. Pe geam, zăream un copac uriaș care își clătina crengile pline de zăpadă în bătaia unui vânt trufaș, luminat palid de becul de pe stradă. Eram curioasă, ce naiba căutam noi la o vrăjitoare? Lavinia nu fusese bigotă, nici măcar creștină practicantă nu o știam. E adevărat că n-o mai văzusem de la terminarea liceului însă nu-mi părea alt om.
A doua zi ne-am pierdut dimineața la biblioteca din sat. Pentru un bănuț în plus prietena mea făcea și pe bibliotecara, în timpul liber. N-am putut vorbi nici despre relația ei, care părea să se ducă pe copcă, nici despre vrăjitoare. M-a atenționat doar că vom merge pe seară, după ce se întunecă pentru că autoritățile o aveau în vizor pe femeie. Chiar dacă ar fi vrut să vorbim mai multe, pe mine m-a pierdut. În bibliotecă am dat peste cărți pe care cu greu le-aș fi găsit până și la Biblioteca Eminescu. Unele erau atât de puține încât le primeam pentru consultare numai la sala de lectură. Am înnebunit dând peste rarități pe care mi le doream cu tot sufletul și nimic n-a mai contat. Dintre rafturile din lemn scorojit, uitând de frigul care îmi înghețase mâinile, au răsărit Poemele indiene, cele ale legendarului Valmiki, ”Ramayana”, ”Mahabharata”, aproape toată opera lui Camus sau Sartre și, mai presus de toate, romanele lui Franz Kafka, omul de a cărui filosofie mă îndrăgostisem. Dacă Lavinia avusese de gând să mi se destăinuie, era prea târziu. Cărțile m-au acaparat cu totul. Ore în șir am scormonit printre rafturi, ștergându-le coperțile pline de praf, cu miros de ger și mucegai, fără să-mi pese că îmi înghețaseră picioarele iar dinții îmi clănțăneau de frig. Chiar dacă prietena mea dăduse drumul unui reșou, la care îmi mai dezmorțeam degetele, stăteam ca într-o ghețărie înăuntru biblioteca nefiind prevăzută cu sobă,.
– Cine citește cărțile pe care le-am pus deoparte?
– Astea? Nimeni, mi-a răspuns, zâmbind, Lavinia. Zac aici de ani de zile. Doar pe tine ar fi putut să te intereseze.
– Recunosc, vreau să ți le fur! Serios, zi cum trebuie să procedez. Eu nu plec la Iași fără comorile care mor în uitare într-o bibliotecă fără să le vadă nimeni. Te rooog!
– Mă bagi la belea!
– Pot să le împrumut?
– Poți!
– Apoi pot să le pierd și să ți le plătesc?
– Teoretic da! Știi însă, trebuie să achiți de trei ori prețul.
– Îmi convine. Și dacă stau flămândă un semestru, cu cărțile astea plec de aici. Să știi!
Am devalizat biblioteca de un morman de cărți. Toate iubiri, unele știute, altele neștiute. Urma să-i trimit o înștiințare, după o lună, că le-am pierdut, să aștept amenda și să le plătesc. Eram în culmea fericirii.
După-amiaza a trecut într-o lâncezeală tăcută, în care fiecare s-a închis între gândurile lui. Geo ținuse și orele Laviniei ca să poată sta cu mine iar când venise acasă s-a retras în dormitor. Poate că îi era frică să nu-l iau la întrebări, cine știe? Eram foarte unite în liceu și sărea toată clasa cu gura pe un băiat, dacă își permitea să jignească pe una dintre noi. Numai că mai trecuseră niște ani, ne maturizasem, eu eram în vizită în casa lor și nu mi-aș fi permis să-i reproșez ceva, cu toate că mă durea tristețea prietenei mele și certitudinea că vina era a lui.
Când s-a întunecat, am plecat spre vrăjitoare. Nici pe drum nu am aflat prea multe, lumea din sat ne oprea să o întrebe câte ceva pe doamna învățătoare. Nu era timp de conversații de taină. Era respecată Lavinia. Mi s-a umflat pieptul de mândrie. Până în comuna vecină am mers cu autobuzul destulă vreme întrucât satele de munte sau de la poale de munte sunt înșirate de-a lungul șoselei pe o distanță lungă.
– Hai, dacă am coborât și suntem numai noi două, zi-mi unde naiba mergem noaptea?
– E o femeie aici, la marginea satului, care deschide niște cărți vechi, bisericești.
– Tu ai mai fost?
– Nu. Dar mi-a explicat o colegă cum să ajung. Cică e fenomenală baba.
– Hai, măi! Sper că nu crezi în prostiile astea!
– Sunt curioasă. Tu, nu?
– Hmm! Sunt. Numai că…
– Te îndoiești, știu. Și eu. Hai să o privim ca pe o distracție.
– Mă așteptam să mă duci la Mânăstirea Moldoviței și tu mă duci la babe. Ha, ha!, parcă suntem două nebune, am continuat amuzamentul.
– Lasă că e timp și pentru mânăstire.
La marginea satului, nu era aglomerare de case. Pe dreapta uliței se vedea, în lumina lumina chioară a unui bec ce se bălăgănea în vânt, o căsuță din grinzi de lemn, așezată pe un petec de pământ, dincolo de apă. Gardul era din nuiele vechi iar poarta stătea strâmbă, gata să se prăvălească peste musafirii nepoftiți. Am străbătut puntea îngustă care ne-a trecut peste pârâul ce despărțea strada de curte și ne-am apropiat de poartă. Afară se întunecase de-a binelea. De dincolo de zidurile casei se auzea hărmălaie, un amestec ciudat de strigăte de om cu lătrături și mieunături. M-a străbătut o undă de teamă.
– Lavinia, hai naibii de aici!
– Hi, hi, hi, nu erai tu curajoasa liceului? Tanti???, a început să strige, bătând în poartă.
– Cine-i acolo?, s-a auzit un glas dogit și aspru.
– Oameni buni. Vrem să vorbim cu matale ceva, nu s-a lăsat Lavinia.
O ușă s-a dechis încet, cu un scârțâit sinistru, și un chip, scos din cărțile de povești ale copilăriei, s-a ițit în prag, iscodindu-ne.
– Haida în casă că intră frigul.
Aveam 23 de ani, eram o naivă, fără să știu nimic din ale viații. Spaima îmi intrase în oase imaginând catastrofe. Însă dincolo de spaimă se înstăpânea peste mine curiozitatea. Nu mai văzusem niciodată o vrăjitoare. Mi-am impus să fiu atentă la toate detaliile, ca un observator rece și nu ca o femeie care voia să își afle viitorul. Ce viitor?! Cu aceste gânduri am intrat, sperând că nu se observă teama.
– Ce vreți voi? ne-a întrebat aspru bătrâna, aprinzând într-o tindă minusculă un al doilea bec, la fel de chior ca și cel ce se legăna în fața casei.
Lavinia îi explica motivul pentru care venisem, femeia se împotrivea că e prea târziu, că nu ne cunoaște. Mie îmi înghesaseră piciorele în tindă. Până la urmă, m-a băgat pe mine în față și a reușit să o convingă.
– Prietena mea e venită de departe, nu ne puteți refuza. Stă numai două zile.
Toată târguiala am auzit-o ca prin vis. Mă holbam la femeia din fața noastră, ca la o arătare. Mică, adusă de spate, slabă, îmbrăcată cu un capot caraghios cu flori de maci, se sprijinea într-un băț noduros. Chipul nu îi era urât. Era slut de-a binelea. Un nas lung și coroiat trecea peste buzele subțiri, aproape ascunzându-le. Când vorbea, vedeai două linii frânte, căscându-se către tine de o parte și de alta a nasului enorm. Dacă avusese vreodată dinți, o părăsiseră de multă vreme. Ochii mari, negri, străjuiți de două sprâncene stufoase, te fixau ca pe o gânganie.
Părul însă… O, Doamne! Numai în cărțile de povești, la paginile cu poze despre vrăjitoarea cea rea, văzusem un păr atât de încâlcit. Te băga în boale. Lung și alb în întregime, nu era fir care să nu se încolăcească de un altul, claie peste grămadă, într-o neorânduială șerpească pe care doar mi-o imaginasem de copilă. Fața îi era scofâlcită și atât de ridată! Uitându-mă la ea, mă puteam închipui la o oră de geografie, observând o planșă despre un relief complicat. În mijlocul camerei trona o masă veche, cu patru scaune la fel de antice, toate din scânduri. Vopsite cândva în verde, culoarea abia se mai ghicea. Într-o parte era așezată o laviță simplă, tot din scândură, cu o plapuma răscolită și trântită pe mijloc, ceea ce mă făcea să cred că baba se pregătea să se culce când o strigasem la poartă. Într-o altă latură a camerei te întâmpina o sobă din lut cu plită, unde abia pâlpâia un foc pe cale să se stingă. Alături de sobă se găsea o altă masă, ceva mai mică, cu farfurii de tablă și de lut și cu oale murdare trântite, peste care o haită de câini și pisici, să fi fost în total peste zece, se băteau mârâindu-se, fără a se ucide. Era mai mult o hârjoneală. Bătălia lor pe resturile de pe masă era gălăgia pe care o auzism de afară. În cap îmi umblau fel de fel de gânduri, de la amuzament (”oare baba mănâncă din aceleași străchini cu animalele?”) la frică (”Doamne, în ce bordei m-ai adus, Lavinia?!”). Ciudat, casa era dezordonată și murdară dar nu mirosea urât. Iar dinspre vrăjitoare, dincolo de urâțenia ei de poveste, venea un damf de săpun proaspăt.
– Bine, așezați-vă la masă!, ne-a ordonat vrăjitoarea. S-a uitat la mine cu un zâmbet ce dovedea că observase stările aiurite prin care treceam.
– Să vedem mai întâi ce o așteaptă pe prietena ta, apoi te tine, s-a întors stafia ieșită din cărți către Lavinia.
Habar n-am ce mi-a spus baba despre viitorul meu. N-am ținut minte nici măcar atunci. Mintea mea febrilă voia să observe cum face, cum ajunge la o anumită formulare, ce citește. Vrăjitoarea a luat o carte groasă, un ceaslov de pe vremuri, cu litere bisericești, m-a întrebat când sunt născută, a ales o parte din carte și m-a pus ca din acea parte să deschid la o anumită pagină, unde vreau. Am deschis cartea. Pe prima pagină erau două aliniate. Știți? La cărțile biseicești prima literă a unui aliniat nou este tipărită cu culoare roșie și cu corp de literă mai mare iar textul tipărit în negru. Pe pagina a doua erau trei aliniate. Pocitania citea bolborosind textul bisericesc și apoi îmi traducea ce crede că înseamnă cuvintele sfinte.
V-am spus, nimic nu țin minte. Singurul lucru care m-a lăsat cu gura căscată a fost afrimația că îmi trăiesc ambii părinți și că suntem trei frați, din care unul e băiat. ”Aha!”, mi-am zis, două aliniate de pe prima pagină au însemnat cei doi părinți și pe pagina cealaltă cele trei aliniate au însemnat trei – copiii”. Nu mi-am dat seama cum a ghicit că unul dintre copii este băiat, cu toate că mă trăsesem cu scaunul alături de ea și citeam și eu textul bisericesc peste capul ei. În rest? Nu știu ce mi-a spus. Poate mi-a povestit despre tot ce mi s-a întâmplat mai pe urmă în viață. Sau poate au fost doar fraze spuse la fraiereală. Oricum nu aveam nici un prieten, o problemă anume sau vreo durere, ca să mă concentrez la aberațiile pe care mi le debita mutra încâlcită de lângă mine.
Eram însă moartă de curioasă ce îi va spune Laviniei. Era măritată, avea un copil și mai avea și probleme de cuplu cu Geo. Reușise să-mi șoptească pe autobuz: ”cred că o să divorțez”. Mai mult, Lavinia nu avea nici un părinte, mama îi murise la naștere iar tatăl, nu cu mult mai târziu. Cei trei copii, tot două fete și un băiat, fuseseră crescuți de bunicul patern, care se dusese și el într-o lume mai bună pe când eram în anul doi iar Relu, fratele ei, în anul patru, la același liceu. Norocul lor se numise sora cea mare, și ea absolventă de liceu pedagogic, învățătoare de câțiva ani, măritată și la casa ei. Îi luase în grijă pe minori, devenindu-le tutore.
Stăteam cu ochii pe vrăjitoare. Nu părea posibil, cartea uriașă nu avea cum să fie deschisă de Lavinia pe o pagină fără nici un aliniat ca să spună baba că nu are nici un părinte. ”Na!, m-am amuzat, acum să te văd babornițo!” Cartea s-a deschis de mâna Laviniei în care era un aliniat pe pagina din stânga și două aliniate pe pagina din dreapta. ”Să vezi cum o prind! O să spună că îi trăiește numai un părinte și că sunt doi frați”. Mă distram de prostiile pe care urma să le spună, chinuindu-mă să nu-mi observe satisfacția de pe chip. Arătarea a citit textul bisericesc, din care oricum nu înțelegeam nimic, s-a întos spre mine triumfătoare parcă gicind că eu sunt îndoielnica și a spus:
– Prietena ta nu are părinți. Nu știu ce li s-a întâmplat, însă nu pare a fi crescută la casa de copii. Probabil că au murit și a fost crescută de vreo rudă. În schimb, pot să spun cu siguranță că sunt trei frați, din care unul e băiat, a continuat, cu degetul descărnat de carne bătând pagina din dreapta, unde era un singur aliniat.
– Dar la mine pe pagina din stânga erau părinții!, am înfruntat-o. Copiii erau în dreapta.
– Da, numai că la prietena ta textele s-au așezat altfel, m-a pus la punct, fără să-mi explice ce și cum.
Foarte curios. Lavinia îmi jurase că nimeni nu știa că va merge la vrăjitoare și cu atât mai mult că va merge cu mine. O tot pisasem de la autobuz până la casa babei cu îndoielile mele, ”să nu aibă vrăjitoarea informații de la alții despre noi și să ne tragă în piept cu știința”. N-aveam de ce să n-o cred că nu spusese unde merge, măcar în ce mă privește. Cu privire la viitorul Lavinei, am fost mai atentă. Vrăjitoarea a mai citit și pe paginile următoare. Și la mine o făcuse dar v-am spus, nu fusesem atentă. I-a spus că e măritată, că are un bărbat care o înșeală cu o persoană pe care o cunoaște, că are un copil și că în maxim șase luni va divorța, după care nu se va mai mărita niciodată.
Nu știu dacă femeia, desprinsă din filmele de groază sau din cărțile de povești cu vrăjitoare avea sau nu puteri deosebite. Poate că totuși îi spusese cineva despre venirea noastră. Știu însă că prietena mea a divorțat în șase luni și că nu este nici astăzi măritată.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: