Două nunți și o singură pereche de miri


Banat_Tigani_Bohm.preview(Foto de aici)

– Mamăăăă!

– Ce-ai, fată?! Uită-te la ea, a rămas prostită uitându-se la un tip. Ha, ha, ha!

– Măi, lăsați miștoul! Voi vedeți ce văd și eu?

– Ce să spun? Un tip mai acătării. Mare brânză!

Nu, nu era ”mare brânză”, era chiar anormal. Într-o mare de studenți modești, îmbrăcați în tricouri uzate, cu blugi roși și cel mai adesea fără să le pese de modul cum arată, cu adidași ieftini și scofâlciți de atâta purtat, băiatul elegant pe care-l zărisem în cantină, înalt și cu ținuta maiestuasă, era o apariție. Costumul din stofă fină, pe care-l purta cu naturalețe, era impecabil; manșeta unei cămăși albe ca neaua ieșea regulamentar de două degete de sub mâneca hainei; în dunga de la pantaloni puteai tăia pâinea iar pantofii, asortați și ei cu costumul, luceau de curățenie putând să te oglindești în ei.

– Poate vine de la o nuntă, nu te mai mira așa!

Fetele își dădeau coate. Eram caraghioasă, fixând masa la care frumosul și elegantul tânăr mânca cu nonșalanța unui nobil aterizat din întâmplare într-un restaurant ieftin. Mesteca calm, fără a fi hulpav, folosind cu îndemânare cuțitul și furculița, fără să-i pese de agitația din jur, fără să se sinchisească de privirile admirative ale fetelor. Nu părea să-i pese nici de faptul că nimeni nu se așeza la masa cu el. Un solitar, aparent indiferent.

– Are un aer de prinț rătăcit. Zău, nu mă puteți contrazice! În comparație cu ceilalți băieți, e o figură. Ochi verzi, uriași… Iar pletele negre îi încadează perfect privirea de smarald. Hai, nu vă mai codiți, recunoașteți că vă uitați și voi la el pe sub gene!, am ironizat fetele, stingându-le rânjetul de pe buze.

Eram în anul întâi. Bobocele cu caș la gură, niște puștoaice abia ieșite de pe băncile liceului, curioase în fața noutăților din viața de studente. Toate ni se păreau demne de ”au!”. Însă eleganța băiatului pe care l-am văzut în primele zile avea să fie un ”au!” foarte puternic. Pentru că nu venea de la nici o nuntă. L-am mai văzut de nenumărate ori, umbla la fel de elegant. Trăia și se comporta de parcă fiecare zi era o sărbătoare sau parcă era un străin venit din trecut, în care ținuta avea o deosebită importanță.

Curând am aflat cine este. În cămin veștile circulau foarte repede iar gura mea căscată în fața cavalerului ce-mi captase atenția făcuse deliciul fetelor din anii mai mari.

– Nu-l mai admira atât de tare! E țigan!, m-a repezit Tes, fata din anul doi repartizată în cameră cu noi, puștoaicele din anul întâi.

– Hai, măi! Cum să fie țigan?

– Așa cum auzi. Tu n-ai văzut ce păr negru are?

– Și ce? Că n-or mai fi români bruneți! Are tenul alb și ochii verzi. De unde știi tu?

– Păi știe tot Complexul.

– Oricum, tot frumos și elegant e, chiar și de-ar fi țigan, i-am răspuns, fără să mă las impresionată de amănuntul neașteptat.

– Da, da, ești mare vitează! Lasă că l-am văzut eu pe taică-tu, când te-a adus la cămin! Nu pare un om blând. N-aș crede că ai curajul să i-l prezinți pe țigan drept viitor ginere, m-a atacat Tes, lăsându-mă fără replică.

Avea dreptate. Tata era un bărbat dur. Nici în cele mai tainice visuri n-aș fi avut un asemenea curaj. Știam părerea lui despre orice deviere de la ceea ce considera el normal.

– Tata, cum poate un părinte să-și alunge copilul?, îl întrebasem nu cu mult timp în urmă, când un vecin de-al nostru își azvârlise, pur și simplu, fata în stradă.

Vecina mea, cu câțiva ani mai mare decât mine, intrase la Politehnică și se îndrăgostise de un student de culoare, și el la Poli în ultimul an. Dragostea fulgerătoare îi întunecase mințile. Fără de veste, s-a trezut însărcinată în câteva luni, chiar când iubitul ei ciocolatiu termina facultatea și o anunțase că nu se pot căsători. Disperată, fata a cerut ajutorul părinților. Iar răspunsul a fost de o răutate inimaginabilă. Tatăl i-a pus într-o valiză câteva bulendre și a dat-o afară din casă. Fără să-i pese unde se duce sau cine o va ajuta. Nu l-au înduplecat nici lacrimile mamei care cerșea, în numele fetei și așa bătută de soartă, iertare pentru ea și pentru ființa care creștea în burtă. Nimic nu i-a schimbat hotărârea. Norocul de sora ei mai mare, ingineră în Piatra. Acolo și-au găsit adăpost tânăra însărcinată și pruncul nenăscut. Ajutorul fiicei mai mari l-a scos din minți pe tatăl celor două fete, tributar prejudecăților din acea vreme.

– Foarte bine i-a făcut!, mi-a răspuns tata la întrebare. Cine dracu a pus-o să se încurce cu un negru? Ferească Sfântul să faci tu așa ceva, aș fi mai rău decât el! Te omor!

Da, Tes avea dreptate! Un țigan n-ar fi fost în nici într-un caz ginerele pe care tata să-l fi primit cu brațele deschise. Dimpotrivă. Privirile mele au început să ocolească masa la care mânca chipeșul student de etnie țigănească. ”Domne ferește! Să nu creadă că îmi place de el”, mă gândeam. Simpla imagine a unei posibile simpatii atrăgea o alta, formată din pumnul tatei pe care-l simțeam agitându-se pe lângă mine ca o prezență reală.

Cu toate spaimele ce-mi umblau prin minte, nu puteam opri curiozitatea. Cum ajunsese un țigan student? Și mai ales, unul atât de elegant și bine crescut? Îi știam ca pe un neam de nespălați, analfabeți, trăind în colibe de chirpici, niște case mizerabile care stăteau să se prăbușească peste ei. Sau chiar în căruțe cu coviltir și în corturi. Mirarea mea a fost și mai mare când am aflat că e din neam de șătrari. Fiu de bulibașă însă … totuși… Coviltir, căruțe, corturi, nomazi…Nimic din toate aceste cuvinte nu se lipeau de chipul băiatului îngrijit, student la Științe economice în anul trei. Cine era țiganul atât de chipeș?

Cum căminul de fete era un fel de ”Radio Șanț”, am aflat repede. Era singurul băiat al unui șef de Șatră, ultimul copil dintr-o familie numeroasă, cu opt fete. Tocmai de asta îi puseseră numele de Norocel. Bulibașa văzuse că piciul este cu mult peste inteligența celorlalți și hotărâse să facă din el un domn cu carte. Avusese grijă să-l înscrie la școală, să-i pună meditatori ca să învețe perfect limba română. Când a intrat la liceu, Bulibașa i-a adus un profesor care l-a învățat toată vara cum să se poarte, cum să se îmbrace, cum să mănânce. În toamnă, pe poarta liceului a intrat un adolescent elegant care nu mai avea nimic din țigănușul ce alerga bezmetic în jurul căruțelor, dansând și cântând.

– Hei, plângeți fetelor de pe tot mapamondul! Se însoară Norocel!, a strigat într-o zi Tes, intrând în cameră prin trântirea zgomotoasă a ușii. Zâmbea cu gura până la urechi..

– Cine e Norocel?, am ridicat, mirată, ochii dintr-o carte.

– Hă, hă! L-ai uitat pe țiganul de la ISE pentru care ai înmărmurit în primele tale zile de studentă. I-auzi la ea! Cine e Norocel?!, m-a îngânat Tes.

Nu, nu-l uitasem. Numai că trecuseră aproape doi ani de la starea de boboceală și lăsasem în urmă admirația pentru un băiat aterizat printre noi direct din căruța colorată. Îl mai zăream din când în când pe la cantină, dar mă obișnuisem cu stilul lui. Nu mă mai impresionau aerul de prinț, îmbrăcămintea și purtarea de cavaler înnobilat, coborât printre sărăntocii simpli. Vorbele lui Tes de atunci, duritatea pe care o ghicise sub masca politicoasă a tatălui meu, îmi muiaseră curajul și admirația. Sigur, nu fusesem îndrăgostită niciodată de Norocel, îl privisem doar ca pe un exemplar reușit. De altfel, nici nu aveam habar la vârsta aceea ce este dragostea. Dar faptul că aflasem că este țigan și gândul la pumnul tatii stinseseră și umbra de admirație estetică.

Am devenit atentă la bârfa proaspătă, adusă de Tes. O fată avusese curajul să se îndrăgostească de Norocel. O româncă. Studentă tot la Științe Economice, cu doi ani mai mică decât el, Olga fusese cucerită de blândețea ochilor verzi, de lucirile de abanos din părul tânărului, de eleganța cu care umbla îmbrăcat. Cavalerismul lui o fermecaseră. Dragostea crescuse năvalnică și nimic, nici o umbră de îndoială, nu i-a stat în cale, nici măcar faptul că era țigan. ”Ce contează?, își înfruntase, fata, colegele. Ce, eu o să mă mărit cu șatra sau cu Bulibașa?” Nici Norocel nu rămăsese insensibil în fața pletelor de culoarea frunzelor ruginii și a ochilor căprui, umbriți de gene lungi. Mijlocul de viespe și trupul armonios al fetei îi provocaseră nopți albe și visuri erotice în clipele când reușea să adoarmă. După ce a cunoscut-o cu adevărat, când i-a simțit sufletul, Norocel a știut că Olga este femeia lângă care vrea să trăiască și să moară.

– Hmm! Bănuiesc că familia lui e mândră că unul de-al lor se însoară cu o româncă. Dar ai ei?, am întrebat-o pe Tes.

– Aici e aici. Cică a fost mare scandal și la țigani și la români.

– Păi la țigani de ce? Un ficior din șatră se însoară cu o româncă. E de bine, nu?

– Nu-i chiar așa. Cică Norocel a fost sortit de mic fiicei unui alt bulibașă, de la o altă șatră. Nu s-au căsătorit de tineri, cum este tradiția la ei, pentru că tatăl lui a dorit ca fiul să termine școala. Acum a ieșit cu tămbălău, s-a lăsat cu bătaie între cele două neamuri. Până la urmă, nu știu cum, ceilalți au înghițit umilința. Numai că asta n-a stins supărarea neamului lui Norocel.

– Ce s-a mai întâmplat?

– Familia Olgăi l-a acceptat, după multe discuții și scandaluri, pe băiat de ginere. Nu însă și pe rudele lui.

– Cum așa? Povestește, te rog!, am îndemnat-o pe Tes, uitând de cartea care mă preocupase până atunci.

– Păi să-ți spun ce știu, am o amică la ISE care este prietenă cu viitoarea mireasă. Când Olga le-a spus cine este băiatul cu care vrea să se mărite, părinții ei au înnebunit. Tatăl medic, mama profesor. Îți imaginezi! Au urmat discuții interminabile, urlete de ambele părți. Până la urmă părinții au cedat în fața șantajului, Olga i-a amenințat că se sinucide. S-au liniștit și pentru că Norocel a avut repartiția, a luat post de economist la o fabrică într-un oraș la capătul celălalt de țară, departe de toată lumea. Și de ai lui dar și de părinții Olgăi care nu au de ce să se teamă că s-ar afla că ginerele lor este țigan. Numai că…

– M-ai înnebunit. Ce mai este?

– I-au interzis lui Norocel să-și invite neamul la nuntă. A fost singura lor condiție. Vor fi invitați numai medici, profesori, oameni dintr-o anumită clasă socială. Originea lui Norocel trebuie ascunsă cu orice preț.

– Cum așa! Și… A acceptat?

– Da, o iubește la nebunie pe Olga. A acceptat. Au inventat că e singur la părinți și că părinții i-au murit într-un accident de mașină, când a intrat la facultate.

– Ce poveste! E demnă de un film. Săracul băiat. Mi-e milă de el. Sper să fie și fericit uitându-și originile.

În toamnă, când am revenit la facultate, am aflat și restul poveștii. Prietena miresei fusese prezentă și avea detalii picante pentru noi. La fel de ciudate, așa cum fusese toată povestea. Doi oameni frumoși și deștepți, îndrăgostiți unul de celălalt până peste cap. Numai că erau de etnii diferite, el țigan, ea româncă.

Nuntă cu pretenții, la cel mai mare restaurant din oraș. Nu era om din târg care să nu fi avut nevoie vreodată de domnul doctor sau să nu fi avut vreun copil sau nepot la școala unde preda doamna profesor. Musafiri, unul din unul. Toată crema urbei se adunase la petrecere. Rochiile vaporoase ale doamnelor, asezonate cu bijuterii de valoare și coafuri savante, costumele fine ale domnilor, mâncarea de calitate și băutura de excepție făceau din petrecere una de neuitat. Iar tinerii? Se sorbeau unul pe celălalt. Muzica era asigurată de un casetofon cu boxe, din care răzbăteau delicat cele mai frumoase melodii de dans din lumea întreagă.

– Ce dracu se întâmplă peste drum de noi?, l-a întrebat socrul pe ginere. Se aude o gălăgie infernală și muzică de mahala.

– Cred că este de la un alt restaurant, ceva mai simplu decât acesta. L-am observat când am venit de la biserică. Vreți să mă duc să văd?

– Da, du-te să vezi, dragule! Poate îi convingi pe bețivanii de acolo să aibă mai mult bun simț. Ne strică nunta.

I s-a părut socrului că ginerele s-a întors palid la față, însă n-a dat imporanță. Oricum zgomotele de peste drum încetaseră, ceea ce dovedea că ginerele știuse să-i pună la punct pe cheflii. Nici mireasa n-a părut încântată de întâmplare. Cuvintele iubitului, spuse într-o șoaptă numai de ei înțeleasă, au făcut-o să se clatine. Musafirii n-au băgat de seamă ce se petrece iar paloarea lor a fost pusă pe seama oboselii. Trecuse de mult de miezul nopții.

– Știți că dorința mea nu a fost să strigăm darurile, s-a adresat socrul musafirilor care se așezaseră la masă. Numai că nașul tinerilor, domnul doctor aici de față, a insistat. Provine dintr-o familie veche de intelectuali și ține foarte mult la tradițiile de nuntă.

Aplauzele celor de la mese au dovedit că musafirilor le plăcea tradiția cerută de naș. La microfon a apărut vornicul strigând, între două glume, cât și ce dădea fiecare rudă apropiată a miresei. Darurile erau generoase, mai mult decât se așteptaseră mirii. Norocel urma să primească cât de curând o garsonieră de la fabrică, urmând ca peste doi ani, când Olga avea să termine facultatea, să o împartă pentru totdeauna cu iubita lui. Cadoul oferit de părinții Olgăi au trezit chiote în sală. Cheia de la o Dacie nou nouță trona în mijlocul banilor adunați în coșulețul tradițional, aranjat sofisticat de domnișoarele de onoare.

Când vornicul a luat loc la masă, pentru că cei care mai veneau să depună daruri în coșuleț erau colegi sau cunoștințe de-ai socrilor ce nu aveau nevoie de strigăte și tam-tam, responsabilul cu muzica a pus o melodie lentă și romantică. Musafirii s-au repezit pe ringul de dans, fără să dea importanță zgomotului produs de ușa restaurantului care s-a deschis. Un țigan și o țigancă au intrat în sală, înaintând spre masa unde se aflau părinții, Olga și Norocel. Mirii s-au făcut albi ca varul.

– Ce-i asta?, a strepezit vorbele tatăl Olgăi, cu ochii holbați către femeia cu fuste colorate și salbă de aur la gât și la bărbatul cu pălărie cu boruri mari, cu mustăți uriașe, răsucite la capete, care se apropiau pas cu pas.

– Nu i-am putut opri. Au închiriat restaurantul de vis-a-vis și au făcut o altă nuntă acolo, fără miri. N-am știut, vă jur! Am aflat când m-ați trimis să le fac scandal, spuneați că fac prea mult zgomot. N-am avut curajul să vă spun că sunt ai mei. Iertați-mă!

– Olga, dacă află cei din sală cine sunt și ce caută ăștia doi, nu mai vorbesc cu tine niciodată, și-a amenințat medicul fata.

– Tată, nu-i nimeni vinovat! Cel puțin noi doi nu suntem! În glasul fetei se simțea, aproape insesizabil, un reproș trist și multă oboseală.

Cei doi țigani s-au apropiat de masă. Țiganul cu mustăți răsucite s-a aplecat către tatăl Olgăi și i-a șoptit printre dinți:

– Stai liniștit, doctore! Dacă te întreabă vreun musafir cine suntem, spune-le că am văzut pe geam că n-aveți orchestră și am venit să vă întrebăm dacă nu vreți una. Nu stăm mult. La noi fetele se cumpără. Văd că la voi nu, așa că darul nostru n-o să fie prețul miresei ca să nu vă jignim. Cu toate că Olga ar merita un preț bun. Însă nici nu puteam să stăm deoparte. Norocel, în plic aveți o cheie și o adresă. Este cheia de la noua voastră casă din orașul în care ai luat postul. E o căsuță mică dar cochetă, cu un pic de teren. Acesta este darul neamului tău. Am dat banii proprietarului și m-am înțeles cu el. Actele le faceți pe numele vostru, în zilele următoare. Hai, să trăiți cu toții, noi am plecat!

Cei patru au încremenit, fără să scoată o vorbă. Tăcuți, se uitau cu spaimă la cei doi care au ieșit din restaurant, fără să se uite înapoi. În sală, nuntașii se legănau pe melodia unui tangou, neobservând paloarea tinerilor și părinților miresei.

(P.S. Întrucât povestea s-a petrecut pe vremea când nu se știa de termenul de rrom, la începutul anilor 1980, cuvântul țigan, folosit în text, nu are nici o conotație peiorativă.

Povestea a fost postată și aici)

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

1 răspuns

  1. Misto!!!Si eu as fi incremenit in locul parintilor miresei si al miresei,dar tatal mirelui mi s-a parul un diplomat desavarsit.Nu pot sa-mi imaginez nunta asta selecta impreuna cu tiganii la un loc ,dar tiganul tata a fost genial.Iar autoarea povestii nemaipomenita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: