Szeretlek


OLYMPUS DIGITAL CAMERA (Foto de aici)
Eram elevă pe atunci. O puştoaică zbânțuită, abia trecută de 15 ani, mândră nevoie mare că luasem examenul la liceul pedagogic, în ciuda țâțâielilor neîncrezătoare ale profesorilor de la şcoala generală. Îmi purtam cu mândrie uniforma şi emblema liceului, fără ruşine, la vedere să o vadă lumea. Iar când mă duceam acasă cu vioara sub braț, în ochi îmi scăpăra un gram de orgoliu încît aveai impresia că sunt urmaşa lui Mozart. Numai că nu strigam în gura mare:

„Hei, voi! Vedeți cine sunt eu?!”

Într-o zi obişnuită, cam pe la sfârşitul anului I, când mă obişnuisem deja că sunt acolo, eleva Liceului pedagogic, diriginta noastră, o femeie aspră şi prea puțin prietenoasă de altfel, dar cu idei geniale din când în când, ne-a propus să ne împrietenim cu elevii de la Liceul pedagogic din Odorheiul Secuiesc.

Noi, modovence înfocate cu limba lată, ele, ardelence unguroiace tăcute şi prea puțin perfecte în scrierea în limba română. Era, după părerea ei, un bun prilej să înțelegem cultura şi tradițiile maghiarilor din Transilvania şi, în acealaşi timp, să cunoască şi tinerii unguri obiceiuri şi tradiții din Moldova şi Bucovina noastră fermecată.

– Ce naiba să vorbim cu ele? – am întrebat fetele, în pauză.
– Lasă ce! – mi-a tăiat-o Lumi, colega mea, o fată blondă ca un spic de grâu. Mai bine zi cum o să ne înțelegem? Că despre scrisori prin semne n-am auzit.
– Ei, hai, nu fi rea! Nu cred că nu ştiu deloc limba română. Şi-apoi, să nu-ți aduc aminte câți nu cunosc bine limba română dintre noi, neoşi români din moşi – strămoşi. Chiar şi de pe aici… – am aruncat momeala ironiei.
– Hmm! Aici ai şi tu dreptate. Măcar cei de acolo au o scuză.
– Vezi! Nu ne costă nimic să încercăm. Măcar ne facem prieteni noi.

Scurt, am pus punct discuției, un capăt de vorbă care a însemnat însă şi un început de drum în cunoaşterea unor oameni noi cu tradiții diferite, locuitori ai unor ținuturi despre care ştiam mult prea puțin.

Aşa a început o corespondență de peste doi ani de zile cu o elevă de la liceul pedagogic din Odorhei. O unguroaică. Nu ştiu dacă celealte fete, colegele mele de clasă, au fost încântate sau dacă au dus până la capăt ideea sugerată de dirigintă.

Eu însă am făcut-o, cu toată îndoiala dintru început. Mi s-a părut romantic să scriu unei persoane pe care n-o văzusem niciodată. Şi n-a trecut mult timp până am început să aştept cu nerăbdare scrisorile lui Erzsi, fata care-mi fusese hărăzită a-mi fi corespondent de departe, o străină pe care nu o cunoşteam, pe care n-am ştiut-o decât prin intermediul cuvintelor aşternute şcolăreşte pe foi de dictando dar care mi-a devenit prietenă şi confidentă tocmai prin intermediul lor.

Nici nu-mi aduc aminte cine a început joaca prieteniei, eu sau ea. Ştiu doar că profesorii noştri, în complicitate cu profesorii maghiari din Odorhei, au vrut să apropie adolescenți din colțuri diferite ale țării, de culturi şi tradiții diferite. Venise timpul să spargem tiparele, să înțelegem că indiferent dacă eram români sau unguri, dacă locuiam în Moldova sau în Ardeal, eram oameni şi unii şi alții, frământați de aceleaşi probleme ale existenței, cu calități şi defecte, suferind sau iubind la fel. Ideea profesorilor era simplă, corespondam cu numărul omolog de la catalog din clasa cu aceeaşi literă din Odorhei. Mi se părea că suntem eroine de roman iar scrisorile aveau un parfum de început de aventură.
Din scrisorile lui Erzsi, compuse într-o încâlcită limbă română, o scriere plină de greşeli care nu m-a deranjat nici o secundă, am aflat de ce se numeşte liceul lor Benedek Elek. Habar n-aveam că a existat un scriitor şi publicist maghiar, trăitor în Ardealul nostru, pe numele Benedek Elek. Habar n-aveam că exista un muzeu, în care puteai admira o colectie de obiecte legate de viața şi activitatea lui, amplasat într-o localitate din județul Covasna, Batanii Mici, în casa ce fusese a scriitorului.

Oare n-ar fi fost firesc că ştim şi noi, românii, despre oamenii lor de cultură? Erzsi m-a lămurit, într-o altă scrisoare, că printre exponate se afla şi o mărturisire a scriitorului, una care povestea printre cuvinte despre prietenie, despre necesitatea toleranței şi a înțelegerii între cele două popoare, pe care le înfrățise istoria şi pământul străbun care îi adăpostea:

„Am citit o colecție de povesti a lui Ispirescu, cu gândul s-o traduc în limba maghiară. Poveştile acestea sunt nu numai frumoase, dar constitue şi o dovadă sigură că atât în sufletul povestitorului român, cât şi al celui maghiar s-a făcut de mult înrudirea sufletească. Dar şi acesta este, în cazul nostru, lucru cel mai important: românul a povestit maghiarului, maghiarul românului, şi iată înfăptuită frăția prin poveste.“

Iar pe un perete din aceeaşi casă, îmi scria prietena mea, stătea scris, în română şi maghiară, citatul: „Limba statului trebuie să o învățați, limba maternă nu aveți voie să o uitați“.
Mi s-au părut minunate cuvintele, chiar şi la 15 ani. Un ungur găsise înfrățirea cu românii prin intermendiul basmului lui Petre Ispirescu.

Eu ce să-i spun? Că liceul nostru se numea Emil Bodnăraş, un reprezentant de frunte al Partidului Comunist? Nu, mai bine evitam subiectul, hârtia nu putea să suporte laude despre ei, comuniştii care ne conduceau țara spre „culmi”, cei care confiscaseră pământurile bunicilor, care o alungaseră din mânăstire pe Măicuța Virginia, sora tatii, lăsând-o mută pentru un an de zile. Cât despre critică, vremurile erau atât de aspre încât era cel mai bine să taci, să ascunzi în tine orice nemulțumire sau durere.

Asta nu înseamnă că nu aveam despre ce-i scrie. Îi povesteam despre frumusețea locurilor din Bucovina, despre albastrul de Voroneț şi Humuleştii lui Creangă, despre Dumbrava Minunată a Fălticenilor, locul în care mă imaginam Lizuca pe vremea copilăriei, aşteptându-l pe Sadoveanu să iasă de după scorbură şi să mă transforme în personajul unei cărți.

Îi scriam despre cărțile pe care le adoram, despre visurile pe care doream a le îndeplini când aveam să fiu matură.

Erzsi îmi vorbea despre munții ei dragi din apropiere, despre dragostea pe care o simțea în privirile flăcăilor când învârteau la nunți fetele, în dansul amețitor numit Ceardaş, despre prietenii ei, fie maghiari sau români.

Dincolo de spovedaniile vârstei, de mărturisirile adolescenței pe care le faci unui străin pe care-l simți prieten fără însă a avea jena povestirii de aproape, a privirilor ochi în ochi, scrisorile mele către Erzsi erau o încercare de a o învăța corect limba română iar ale ei de a mă învăța măcar câteva cuvinte în limba maghiară.

Orice scrisoare venită de la Odorhei se termina cu „Szeretlek” (Te iubesc) şi orice scrisoare plecată de la Suceava către Erzsi se termina cu „Én is tégedet” ( Şi eu pe tine). Era codul nostru secret. Mai întâi Erzsi mi-a scris în paranteză cum se pronunță, ”Seretlec şi ”E ni şteghede”, dar mai apoi n-a mai fost nevoie, ştiam.
Viața m-a despărțit de Erzsi, prietena pe care n-am cunoscut-o decât prin intermediul colilor albe de hârtie, pictate cu poveşti despre locurile în care trăia şi terminate în cuvinte de iubire ce se aşezau în sufletele noastre, construind poduri de înțelegere, nevăzute dar trainice, între două etnii.

Azi, amintindu-mi întîmplarea şi văzând declarațiile liderilor politici şi ai unora şi ai celorlalți, care vor să rupă punțile de legătură create peste vremuri, pentru satisfacerea simplului lor interes personal, simt nevoia să trimit către Erzsi, necunoscuta corespondentă din liceu, acel secret „Szeretlek”.

Şi să aştept nerăbdătoare, de la orice om de etnie maghiară care se simte înfrățit cu mine pe acest pământ ce ne rabdă şi ne hrăneşte, răspunsul la parola secretă.

(Povestea a fost publicată și aici)

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , ,

13 răspunsuri

  1. Lili,ma bucura tare mult ca „ai abordat”acest „delicat subiect interetnic”!Eu sant „juma”unguroiaca,am crescut intre unguri si romani,in Timisoara „cosmopolita”traiesc de 40 de ani si TOTZI santem prieteni ,doar politicienii „invrajbesc”!”SZERETLEK”!!

  2. O alta intimplare: https://fosile.wordpress.com/2013/01/30/invitatia/
    Fara resentimente.
    Si ca demonstratie, draga mea draga , care imi este alaturi de 32 de ani e unguroaica.

  3. Oamenii nu-s timbre.

    Citind frumosul uman ieşit în urma adevărului, prin simple cuvinte ca florile câmpului, înnăvălesc în minte-mi zeci de amintiri. Amintiri din copilărie / 🙂 / despre vecini, în special despre copiii lor, fiind şi eu puştean. Familia Voloşciuc a ajuns în Ciuc, de undeva de peste Prut. Oameni necăjiţi ai anilor ’50. Deceniu gri cu ierni grele, puţine lemne şi turbă la foc, pâine pe cartelă, marmeladă şi ulei vărsat. Şi ne mai era vecin miliţeanul Chiţoiu cu nevasta tanti Rojika (Rózsika néni) o femeie maghiară de prin Turda.
    La ştrand ascultam povestind pe domnul Todea, rudă a episcopului greco-catolic, în timp ce jucau table cu nenea Tibi Kohn, iar noi cu Muscă Tiberiu şi Cocu Şerban mai trăgeam un fum în cabine să nu ne observe vre-un profesor. Apoi în şcoala tehnică, pe şantier la primul loc de muncă, la al doilea şi încă vre-o patru decenii cu zeci şi sute de cunştinţe din Îaşi, Focşani şi Bucureşti, de prin Ialomiţa, Teleorman şi Dobrogea. Câte şi câte ore de discuţii, întrebări şi răspunsuri deobicei pe un ton calm, civilizat, cu mici glume fără tentă de jignire.
    Dragă Lili, eu fiind filatelist de mic copil, am învăţat că lucrurile rare au o valoare aparte şi cele comune c-am fără valoare. Acum mi-a venit gândul că a ta valoroasă experienţă nu pentru unicitatea (?), raritatea sa e valoroasă, ci pentru că aşa e normal, aşa e omeneşte, aşa ar trebui să fie peste tot şi peste toate.
    Crede-mă, cele multe experienţe, amintiri, ale mele sunt la fel de valoroase, fiecare. Din fiecare am primit câte ceva şi cred că fiecare a luat din mine o părticică. Ne-am clădit şi ne-am călit.
    Să ne ajute Cel De Sus ca şi copiii noştri, ai Voştri şi ai Lor să dobândească şi să înţeleagă asemenea VIAŢA.

    • Nici n-am spus că povestea mea e unică. Știi, am văzut o lucrare a unui sculptor. Se chema copacul cu mere albastre. Practic, omul vopsise toate crengile unui copac cu vopsea albastră și pusese printre crengi niște bile albastre. ”Păi asta aș putea să fac și eu, i-am șoptit soțului, ca să nu mă audă artistul”. ”Da, dar n-ai fi avut niciodată prima ideea”, mi-a răspuns.

    • Foarte ciudat, și în Fălticeni este o familie de români Voloșciuc. Și la mijloc e o altă poveste, cu o fată de etnie maghiară.

      • Nici eu nu am spus (scris) că ai spus, ( 🙂 ) dar aşa se subînţelege. Iar morala cu merii albaştrii e ca oăle lui Columb.

        Referitor la vecinul şi prietenul meu Dumitru Voloşciuc – Titi, cum îi ziceam – sa mutat la Constanţa şi e în prag de a se pensiona. Odată, acum vre-o 20 de ani, l-am vizitat şi ne-am bucurat de revedere, dar nu ţinem legătura, n-am adresă ori număr de telefon de al lui. Însă ştiu, că am în Constanţa un prieten onest şi sincer. Sper că mai e acolo… Şi sper că mai trăieşte…

  4. Draga Lili, ce frumos stii tu sa descoperi lumini noi in povest cu talc. Crescuta si educata in Moldova, m-am maritat cu un coleg de grupa si ne-am mutat in Targu Mures. Jumate jumate eram romani si maghiari, cei mai multi vorbeau ambele limbi ori fele apa fele viz (amestacate). M-am imprietenit repede cu o vecina magjiara cu doua generatii mai in varsta, Juliko-ne. M-a invatat de toate: de la gatit, la cusut , mi-a croit rochii incredibile ca in magazinele din Budapesta. Am facut un legamant : daca vin romanii la putere si vor sa-i ia pe maghiari sa-i duca ( era supravietutoare a Holocaust), atunci am s-o ascund in casa mea si o sa am grija de ea. Daca vin maghiarii si vor sa se ia de romani, atunci ea o sa ma ascunda si o sa aiba grija de ai mei. Szeretlek, Juliko-ne, ai plecat la 92 ani in tinutul fara frica.

  5. Uf,cate amintiri mi-ai trezit.Numai ca doar una asemanatoare are legatura cu subiectul povestirii.Si eu am corespondat cu o fetita de varsta mea(eram prin clasa a VI-a).Eu din Sibiu,ea din Iasi. Cecilia o chema.Urma sa aiba loc un schimb de experienta intre pionierii fruntasi.Asta insemna comandant de grupa -cel ce purta un snur rosu – si avea in subordine un sir de banci,apoi era cel detasament-cel cu snur galben-si avea in subordine comandantii de grupa si comandant de unitate -cel cu snur albastru- care ii avea in subordine pe cei de detasament si tata scoala.Ei ,asta cu snur albastru era mare.Toata scoala il stia si avea un respect fata de el in mod deosebit ptr. ca nu puteai ajunge sa porti snurul albastru unic in scoala daca nu erai si f .bun la invatatura.Cam dupa culoarea snurului isi dadeau seama cat de bun era la invatatua.Si totul se facea in urma unor voturi s.a.m.d.Eu am fost f. mandra cand mi s-a inmanat snurul albastru si asa am ajuns s-o cunosc pe Cecilia,o fata frumoasa,micuta cu un glas bland si prietenos.Asa i-am cunoscut parintii ,niste oameni f. ospitalieri si asa am ajuns sa vad centrul Iasului pentru prima si ultima oara.Am corespondat inca mult timp cu ea pana scrisorile s-au rarit ,desi mie tare imi placea sa scriu scrisori.Cum nu aveam cui,corespondenta cu Cecilia a fost o bucurie.S-ar putea sa mai gasesc in pod poze cu ea .Nu este exclus,caci chiar daca odata cu Revolutia mi-am rupt carnetul de partid cu multa ura -caci ma facusera membru de partid fortat si ii uram din tot sufletul-pozele din pionierat le-am pastrat .Era mare mandrie pentru un copil de cls a V-a sa devina pionier si apoi UTC-ist odata cu primirea buletinului.Cat de usor puteau prosti si indoctrina mintea unui copil, abia multi ani dupa am realizat cand ori ma faceam membru de partid ori imi taiau din salar doua luni.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: