Dac-aș putea să mă întorc în timp,
Te-aș fereca în lanțuri să nu pleci;
Te-aș îmbrăca în veșnic anotimp,
În flori de măr pierdute pe poteci.

Te-aș aromi în cântece și ambră,
Ca pe-un poem născut din absolut,
Din infinit ascuns în fir de iarbă
Și dintr-un dor nebun, necunoscut.

N-aș mai lăsa destinul să cuvânte;
Te-aș cuibări în palma mea pe veci,
O strună de vioară-n zori să cânte
Ți-aș dărui de-ai vrea să te întorci.

Ne-am rătăci în vis de primăvară,
În păr am împleti ploaia și vântul
Și-am râde-n zori, ca și odinioară,
Sfidând durerea ce-a urzit trecutul.

Categorii:Poezii

Etichete:absolut, dor, durere, trecut, vioară