Mă-nvălui în povești demult uitate,
și prăbușită-adânc peste-ntuneric
îmi ostoiesc durerea, luciferic,
cu vis de voioșii, azi blestemate.
Mă-mbrac cu rimă tristă; în genune
trăiesc cu dorul prins în acuarele,
iar inima-mi tresare-n van și geme
în muzică șoptită stins pe strune.
Mi-e dor de nemurire și-nțelesuri,
de chipul tău iubit, plecat hai-hui;
și te aștept în noapte ca să-mi spui
de dragostea ascunsă în eresuri.
Mă doare gândul că te-ai rătăcit,
nebun, uitând cărarea către casă,
necunoscând că te aștept acasă,
rugându-mă-n zadar la asfințit.
Mă chinuie absurdul și-întrebarea
la care universul nu-mi răspunde:
de ce-ai ales să pleci către niciunde
când fără tine nu cunosc uitarea?
Reclame
Categorii:Poezii
Lasă un răspuns