Ca într-un joc de poker mut,
am suferit și am pierdut
când am crezut în absolut.

Destinul hâd, ca un agnost,
m-a-nvățat că n-are rost
să cred în veșnic adăpost.

Nici n-am știut, filosofând,
că viața te împinge-absurd
să muști țărâna, orb și surd.

Când am știut ce pot să fiu
în plete-mi ningea argintiu
și-n jurul meu era pustiu.

Categorii:Poezii

Etichete:absolut, absurd, destin