Ahmed sau povestea unui avort în comunism


lili par lung

O poveste care mă doare și după atâta amar de vreme. Amintirile de atunci mi-au marcat viața, lăsând o rană adâncă în inima mea. Una sângerândă care nu s-a închis, cu adevărat, niciodată. Întâmplarea a schimbat în mintea și sufletul meu modul în care înțelegeam oamenii. Până când am trăit acele momente, care m-au balansat între moarte și pușcărie, nu suportam arabii. Îi întâlnisem ca studentă și mi se păreau încrezuți, niște derbedei care își băteau joc de românce, tratându-le ca pe niște obiecte fără valoare. După acea întâmplare, am învățat că nu deținem numai noi, românii, verticalitatea, umanitatea și înțelegerea celuilalt. Că pentru a vedea calitățile care ne fac oameni e necesar să ne raportăm la fiecare individ în parte. Că nu puteam blama niciodată o nație. Dincolo însă de înțelegerea omului ca individ unic, indiferent de nația din care face parte, povestea mea (devenită un roman ce așteaptă a fi editat) este despre un sistem care te abrutizează, îți răpește demnitatea și libertatea, te ucide ca om.
Aveam 30 ani, doi copii și nu mai voiam încă unul, când am rămas însărcinată. Pe vremea aceea, societatea comunistă îți interzicea să faci în mod legal chiuretaj. Trebuia să duci toate sarcinile la bun sfârșit. Ba mai mult, sancțiunea încălcării acestei interdicții era pușcăria. Cum nu se găseau anticoncepționale, fiind și ele interzise, nu-ți rămânea decât să apelezi la metode empirice. Soluții hazardante pentru viața ta sau cel puțin riscante din punct de vedere al libertății. Cum însă n-aveai o altă șansă într-o societate care îți punea pumnul în gură, obligându-te să rămâi mamă împotriva voinței tale, acceptai asemenea soluții. Pe riscul tău.
O asemenea soluție am acceptat și eu. Era voința mea să am doar doi copii, indiferent de risc voiam să fiu liberă să aleg de câte ori doresc să fiu mamă. Am ales, dacă se poate vorbi despre o alegere, metoda oferită de o bătrână care mi-a explicat pas cu pas ce trebuie să fac. Am să vă povestesc în ce consta metoda. Dar dacă nu vă veți raporta, cu ochii minții, la tragismul din vremea comunismului, vă va fi greu să înțelegeți, ați putea să și râdeți de metoda folosită de mine în anul de grație 1988.
Făceai o baie fierbinte cu multă, multă sare, aproape te opăreai. În permanență cineva turna în cadă alte oale de apă fierbinte, ca să rămână corpul la nivel de fierbere. Trebuia să stai cât mai mult în apă însă, obligatoriu, n-aveai voie să ieși mai devreme de 35-40 minute, chiar dacă simțeai că inima începe să ți-o ia razna și-ți blestemai zilele că te-ai născut femeie. După chinul celor 40 minute ți se aplicau pe spate ventuze, focul din ele stingându-se direct pe pielela ta. Apoi te băgai repede sub mai multe plapume. Dar înainte de a face asta, dădeai pe gât o cană (da, cană de 250 grame!) de țuică în care erau dizolvate câteva linguri de cafea crudă, măcinată.
Am făcut chestia asta. Eu, care nu am fost în stare niciodată să beau nici un pahar întreg de bere sau vin. M-am ținut de nas și am dat pe gât porcăria de alcool cu cafea. După un timp am intrat în comă alcoolică, dublată de o criză severă de calciu. Gura mi s-a încleștat. Cei care au fost lângă mine au deschis-o cu forța, ca să-mi bage pe gât.
O vecină, chemată în grabă de familia mea care nu mai știa ce să facă, striga să fie chemată salvarea, ”e pe moarte!”. Nu înțelegea decât că îmi este foarte rău, fără să șștie ce am făcut pentru că nu era indicat să știe multă lume de o acțiune care te putea conduce direct în pușcărie. Beată, cu ultimele puteri, am reușit să-mi descleștez gura și mi-am concentrat mintea să scot o propoziție, repetată la nesfârșit: ”Nu azi, salvarea nu azi, mâine, poimâine!”
Atât îmi mai rămăsese, demnitatea de a nu mă duce la spital în comă alcoolică. Demnitate ce reușise să străbată dincolo de aburii alcoolului. Cum să mă duc la spital? Eu, profesor, care îmi doream respectul elevilor, părinților și a colegilor! Eram îngrozită chiar în beție. Norocul meu a fost soră-mea, știa ce am făcut și mi-a înțeles mesajul. N-a permis nimănui să cheme salvarea.
Timp de două zile corpul meu s-a răzvrătit împotriva efectelor alcoolului. Pe de o parte, aveam niște cumplite de mijloc, pe de alta vedeam camera învârtindu-se cu mine. Coșmaruri din care mă trezeam leoarcă de sudoare. După două zile infernale mi-am revenit, soluția a început să-și facă efectul. Îmi provocasem hemoragie.
Conform indicațiilor bătrânei, după provocarea hemoragiei trebuia să aștept până când aveam să am febră mare. Numai în acel moment aveam voie să chem salvarea, pentru a fi sigură că doctorii îmi vor aviza chiuretajul și nu-mi vor face tratament de menținere. Am urmat întocmai indicațiile ”vraciului”, dârdâind de la febră, și am chemat salvarea când termometrul a arătat 40 grade.
Credeam că sunt pe drumul cel bun, că urmează chiuretajul și îmi voi vedea de viața mea. Norocul meu, cei doi copii erau în vacanță la bunici, nu vedeau prin ce lipsă de demnitate trecea mama lor. Aveam procese cumplite de conștiință pentru ce făcusem dar dorința mea de a avea doi copii a învins. Visam greșit. Calvarul nu se terminase. După control, medicii au hotărât antibiotice pentru scăderea febrei, tratament de stopare a hemoragiei și de menținere sarcină.
Doamne, câte lacrimi am vărsat, înnăbușite sub pătura de spital! Era cumplit, nici măcar să plângi în hohote nu erai liberă. Orice lacrimă ar fi putut declanșa suspiciunea unui medic, un procuror care să te ia la întrebări, arestarea… După câteva zile de stat în spital, plângând când nu mă vedea nimeni, febra a cedat. Hemoragia cedase și ea, chiar dacă nu integral. Cu un ajutor nesperat din partea unei asistente, am fost externată. Însărcinată!
Între pereții apartamentului, mi-am dat drumul liber la disperare. ”Cum să nasc un copil în acest fel?” Îi făcusem rău, urma să nasc un copil cu probleme? Nu mai era vorba de nebunia că nu doream să am decât doi copii. În acel moment era vorba că nu îmi doream acel copil, îl hăituisem ca să scap de el. ”Ce să fac? Ce mai puteam să fac?” Îmi era frică să încerc orice altă metodă (dacă mi-ar fi spus-o cineva). O nouă internare mi-ar fi deschis, cu certitudine, drumul către pușcărie. De repetat metoda cu alcoolul, nici gând! Numai dacă vedeam o cană goală, în fața mea sau la televizor, îmi vomam și sufletul.
Câteva zile am stat prostită, neștiind ce să fac, plângând, cu privirea tâmpă. Eram în vacanță, ziua întreagă acasă numai că nu-mi ardea de citit, nu-mi ardea de nimic. Voiam ceva care să mă obosească și să-mi aducă somnul. Disperată, m-am apucat să mut singură mobilele de colo colo, să le schimb locul în casă. Ucideam prin oboseală fizică gândurile și întrebările care mă măcinau.
La sfârșitul săptămânii soțul meu m-a anunțat că plecăm la niște prieteni la Roman. Un chef de casă nouă, programat de mult și la care ne anunțasem venirea. Am plecat cu gândurile amorțite, cu speranța că poate îmi va veni vreo idee, fără a avea vreo direcție. Pe tren a părut că nu-mi e bine, eram amețită însă am pus starea pe seama surescitării.
Acasă la prietena mea, pe la miezul nopții, am început să am dureri groaznice și o hemoragie extrem de puternică. Speriată, prietena mea a chemat salvarea. Am fost internată de urgență la maternitate. După control, doctorița de gardă mi-a spus că viața îmi este în primejdie de moarte însă numai șeful clinicii, dimineața, îmi putea aviza chiuretajul. Ce putea face ea, până atunci, era o curățare manuală a uterului pentru a nu da în septicemie.
Pe viu, vă imaginați? Nu vă pot povesti durerea pe care am simțit-o! O mână, băgată pur și simplu în uter, trăgea cu degetele afară cheaguri uriașe de sânge. În acea noapte am crezut că înnebunesc de durere. Am murit și am înviat de mai multe ori. Mai târziu mi-am dat seama că medical de gardă mi-a salvat viața. Dacă așteptam procedurile legale, nu cred că aș mai fi fost în viață, să scriu această poveste.
Dimineața a apărut șeful clinicii. Un bărbat dur, care m-a luat la întrebări: Dacă mi-am provocat un avort, ce caut în Roman, ce meserie am. Faptul că eram profesor l-a înfuriat atât de tare! ”Și ce p..za mă-tii dacă ești profesoară? Te crezi cineva?”, mi-a spus. Am îndrăznit să mă revolt (”Dar ce ați vrea să vă spun? Că sunt femeie de serviciu dacă în realitate sunt profesoară?”, dacă revoltă putea fi asta) și revolta mea l-a înfuriat și mai tare. A urlat că n-are nevoie de o recalcitrantă și m-a expediat la Iași.
Am plecat cu salvarea către spitalul unde urma să fiu transferată. Nici n-a avut bunul simț să aștepte să apară soțul, să știe ce s-a întâmplat. A aflat când a venit cu prietena mea în vizită și nu m-a găsit. Pe salvare, una din asistente, fără să scoată o vorbă, a scos o hârtie din dosar și mi-a indicat unde să citesc, punându-mi un deget pe buze să tac.
”Cum să tac? Cum să tac?”, zbieram fără voce, buzele refuzând să se miște. Era foaia de transfer către spitalul din Iași și pe ea, printre alte cuvinte medicale care reprezentau diagnosticul, scria negru pe alb ”Avort suspect, anunțați procuratura”. Nemernicul, căruia nu îi convenise că eram profesoară, înțelesese să se răzbune! ”De ce?”, nu înțelegeam. Ulterior prietena mea mi-a povestit că da!, era un ticălos dar nu procedase în mod special cu mine, asta era tactica cu toate femeile. Avea o plăcere perversă să le vadă rugându-se în genunchi să nu cheme procuratura și să îi umple buzunarele de bani. Pentru că eu nu o făcusem, se răzbunase.
În camera de gardă din Iași erau două mese de ginecologie, consultau în același timp doi medici, un român și un arab. Cum doctorul român era ocupat cu o pacientă, m-a luat în primire doctorul arab, un tânăr mic de statură de doar 30-35 ani. A citit dosarul și m-a întrebat în șoaptă: ” Chiar sunteți profesoară?” N-am înțeles în acel moment de ce vorbea șoptit. În capul meu roiau figuri de procurori care mă arestau, copiii mei care urmau să rămână fără mamă, viața mea distrusă, închisoarea…
Ceva mai târziu medicul, Ahmed, a venit la patul meu și mi-a spus tot în șoaptă, într-o română stricată, să nu răspund sub nici o formă, dacă voi fi întrebată, unde îmi este fișa de transfer. Câteva zile la rând șeful clinicii a pus aceeași întrebare ce-mi producea frisoane de frică: ”E pacienta transferată de la Roman. Unde este fișa ei de transfer??” Tăceam, cu inima cât un purice iar Ahmed răspundea, invariabil: ”Am uitat să o pun, e la mine în cabinet.”
După câteva zile, în care am visat pușcăria de zeci de ori, am fost avizată pentru chiuretaj. Eram atât de tracasată, cu nervii atât de distruși încât injecția, care trebuia să-mi amorțească organismul, nu și-a făcut în nici un fel efectul. A fost nevoie, așa cum a glumit doctorul Ahmed, de o ”doză de cal”. Trei fiole mi-a făcut, cu toate că erau scumpe. De obicei se împărțea o fiolă la două femei, n-avea nimeni milă de țipetele femeilor pe masa de chiuretaj. Ce conta durerea? Cât îi păsa sistemului comunist de suferința unui om?!
Ar trebui să vă mai spun că chiuretajul se făcea strict în ordinea în care erau comunicate la procuratură, fix la ora comunicată, pentru ca să aibă timp procurorii să oprească un chiuretaj suspect. Eram a cincea pe listă, din nou în panică că le voi auzi țipând pe cele dinaintea mea. Ahmed, arabul din nația disprețuită de mine pe vremea studenției, a zbierat la asistente. Urma să fiu prima chiuretată, le spunea că nu nu eram în stare să suport țipetele celorlalte. Nu-i păsa de procuratură, își asuma riscul de a încălca regulele.
Au fost momente șocante. Mi-au marcat existența mult timp, adunând în sufletul meu o ură și mai mare împotriva sistemului communist. Dar au născut și respect pentru cetățenii arabi. Și unul special pentru tinerelul care și-a pus cariera la bătaie ca să fiu liberă. Un medic român, din nația mea, voise să mă bage la pușcărie fără să-mi facă un minim control ginecologic sau să știe dacă sunt sau nu vinovată și un arab, un necunoscut care n-ar fi avut de ce să mă înțelegă, mă salvase de închisoare, riscându-și cariera.

(Povestea a mai fost postată pe blog sub numele ”Comunismul prin ochii unei femei însărcinate” și a fost preluat de zeci de bloguri, reviste. Ea face și obiectul unui roman care așteaptă să fie editat)
Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

3 răspunsuri

  1. Numai cine n-a trait in acele vremuri nu poate intelege pe deplin grozavia unei astfel de intamplari!! M-a ferit Dumnezeu de astfel de trauma – revolutia (sau ce-o fi fost..) a venit la timp dar multe femei dintre prietene si cunostinte au avut de suferit sau si-au pierdut viata in incercarea de a alege momentul in care voiau sa fie mame!! Regimul te obliga sa aduci pe lume copii dar iti recomanda sa-i hranesti cu urzici (!!) si sa-i arunci intr-o cresa la numai 3 luni ca sa te intorci in „campul muncii”!! Ingrozitor, ingrozitor era!! Nici acum nu-mi place prea mult dar nici in vremurile alea nu m-as mai intoarce!!

  2. Doamne ce îndurai in vremurile acelea!!! Ufff! Nici nu vreau sa îmi imaginez! Îmi pare rău ptr ce a-ti indurat! Sănătate.

  3. Se zice ca ura nu e un sentiment crestin.Dar cum poti altfel decat sa urasti pocitaniile alea de animale care au omarat multe femei.Si cate famii au ramas fara mame si sotii.Sotul meu ,care are bune cunostinte de istorie si cu care nu ma duelez niciodata , mereu zice caci comunistii au fost mai rai decat fascistii.O chestie ca asta te marcheaza pe viata ,sau te lasa sluta .Tu ,Lili ai avut o sansa ,caci destinul mai avea planuri cu tine.Imi pare rau cand aud asemenea povesti ,dar imi face bine caci stiu ca nu degeaba am urat comunismul si comunistii chiar si dupa Revolutie caci tot ei au preluat puterea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: