Frizeria copilăriei mele


foto7(Foto de aici)

În Fălticeni, locul în care am crescut, există o străduță îngustă pe unde mergeam în piață pe vremuri, când eram copilă. Lăsai în spate biserica ortodoxă din centrul vechi al orașului și, venind dinspre strada Maior Ioan, traversai pieziș, luând-o câțiva zeci de metri către maternitate. Apoi, dacă coteai imediat la stânga, dădeai de străduța fermecată. Mi se părea mult mai ușor să ajung la piață pe acolo decât înconjurând pe Strada Mare. Necirculată de mașini, strada tăia pe de-a dreptul, scurtând distanța. Îmi plăcea, puteam să merg fără frică pe mijlocul drumului sărind într-un picior, fără să mă uit peste umăr dacă nu vine vreo mașină.

Strada se înfunda pe colț însă, chiar înainte să se termine, făcea la dreapta și, în câțiva metri, se întindeau în fața ta scările care urcau către zecile de tarabe unde-și expuneau țăranii de prin împrjurimi legumele și fructele. Acolo, pe colț, se afla o frizerie. Fără pretenții de coafor, era situată la parterul unei case vechi care degaja personalitate, într-o cămăruță cu  intrare direct de pe trotuar. La etaj, în alte două camere strâmte, locuia familia frizerului. Restul casei  fusese confiscate de stat și atribuit unei alte familii, ce locuia cu chirie, alături de foștii proprietari.

Frizerul, un evreu uscățiv de peste cinzeci de ani. Sobru și trist, cu fața palidă și mâini subțiri și nervoase. Avea degetele lungi și frumoase, ca ale unei femei. Ea, soția sau poate mama. Cam de aceeași vârstă cu bărbatul sau mai bătrână, o femeie mai mult decât corpolentă. Nu-i puteai ghici vârsta. O zăream în permanență afară,  de cum se desprimăvăra și până toamna târziu, așezată pe un scaun cu cotiere rotunjite, făcut dintr-un lemn masiv. Un scaun care, cândva,  fusese o frumusețe, lat ca un fotoliu. Dimineața devreme bărbatul o ajuta să ajungă la scaunul râvnit, așezat în fața frizeriei cu geamuri înalte  – prin care se vedea tot ce se petrecea înăuntru –  și pus direct pe trotuar. Femeia își întindea trupul, mai mult decât generos, la soare, fără să privească trecătorii care o ocoleau sau  să-i pese de vorbele șoptite și de privirile piezișe ori ironice.

Aveam o senzație stranie când o priveam. Mi se părea că e venită dintr-o altă lume, una numai de ea cunoscută. Mereu am bănuit că trebuie să fi avut o boală grea; era mult prea diformă. Probabil ceva cu glanda tiroidă. Însă mai era ceva dincolo de o maladie; ceva ascuns, nedeslușit de simplii trecători.

Câteodată, de după perdelele subțiri de la geamul unei camere de la etaj, se zărea o umbră nemișcată care privea în stradă, ascunsă după falduri. Era o fată frumoasă, cu privirea pierdută și apatică, cu sute de pistrui pe față și un păr roșu, lung până la mijloc, împletit într-o coadă groasă lăsată pe spate. Soarele îi făcea părul ca focul, împrumutându-i căldură și culoare. Uneori cobora în stradă și-i ținea companie mamei (sau poate era bunica), netezindu-i părul scurt cu o mișcare furișată, de parcă i-ar fi fost frică să fie drăgăstoasă. Gestul tandru, cu toate că nu dura decât o fracțiune de secundă, purta în el un infinit de sentimente adânci și definitive, pe care le-am simțit cu inocența copilăriei, fără să le pricep valoarea. Le-am înțeles cu adevărat mult mai târziu. Un zâmbet cald lumina fața fetei atunci când mângâia femeia din scaun. O mângâiere scurtă, încât abia aveai timp să o observi. Își retrăgea imediat mâna cu repeziciune înapoi, frământând cordonul unei rochii lungi, de parcă ar fi făcut ceva nepermis. apoi revenea la masca indiferentă și rece pe care o aborda de obicei. Era  destul de plinuță pentru vârsta ei, părând să semene celei suferinde, preluând genetic boala cumplită care o țintuia pe femeia obeză în scaun. Să fi avut treizeci de ani de ani. N-am știut niciodată cu ce se ocupa. Tata îmi spunea că este absolventă de farmacie însă n-am zărit-o vreodată într-o farmacie. Pe vremea aceea, într-un târg mic așa cum este și azi Fălticeniul, nu erau decât două farmacii. Poate era,  ascunsă în camerele din spate unde pregătea cu măiestrie soluții vindecătoare și unguente miraculoase. Sau cine știe… poate se înșela tata.

Îmi plăcea să-i observ pe furiș, ca o hoață, încetinind cât mai mult pașii când mă apropiam de frizerie. Mă opream pe stradă, curioasă să știu mai multe despre ei, prefăcându-mă că îmi leg șireturile la teniși sau că scormonesc după ceva prin plasă. Uneori îndrăzneam să bag capul pe ușă, apăsând repede pe clanță atunci când ușa nu era larg deschisă. Ițeam capul ciufulit înăuntru chiar și atunci când nu era nevoie să mă tund, simțind în nări miros de tutun și de apă de colonie. Cuprindeam dintr-o privire scaunele înalte, îmbracate în piele maron și țintuite cu capse aurii, oglinzile mari și rotunde, cu ramă de lemn, fiecare având prinsă pe lateral câte-o curea lungă de piele, pentru ascuțit bricele. În partea cealaltă se aliniau cuminți câteva scaune cu spătar rotund care își așteptau clienții. Speriată de scârțâitul prelung al balamalelor vechi, fugeam bâlbâind scuze prostești, în vreme ce trânteam cu putere după mine ușa. În stradă mă opream pentru câteva clipe să îmi trag răsuflarea, apăsând cu palma pe piept, ca să opresc bătăile nebunești ale inimii, privind pe furiș în urmă să-mi dau seama dacă nu mă ceartă cineva pentru neobrăzarea avută. Plecam către casă fără să fi fost băgată în seamă de frizerul taciturn sau de femeia imobilă de pe scaun, care privea spre un orizont tainic.

Pentru mine, evreii au însemnat tristețea din ochii bărbatului care ne tundea fără să scoată o vorbă, concentrat asupra lucrului, adunând cu răbdare părul căzut de sub foarfece pe linoleul întins pe jos. Avea spatele gârbovit și sprâncenele adunate, sugerând grijă și neliniște. Evreii au însemnat resemnarea din ochii frumoasei roșcate, cu privirea hăituită, fiindu-i teamă să-și arate dragostea. N-am știut ce li s-a întâmplat cu adevărat în război. Dar când am crescut mai mare și am citit cărțile lui Sven Hassel, mintea mea a țesut sute de povești în jurul lor. Tristețea gravă din ochii bărbatului, apatia din ochii tinerei și nepăsarea agresivă din atitudinea bolnavei mă îndemnau să cred, înfiorată de teamă, că avuseseră de îndurat. Tremuram citind despre ororile lagărelor naziste și mă rugam. ”Dă, Doamne, ca ei să fi fost feriți de asemnea blestemății!”

N-am știut dacă au fost umiliți, dacă au avut de îndurat ororile politicii fasciste sau au reușit să fugă din calea tăvălugului inuman al războiului, fără a suferi pentru că erau evrei. Cum n-am știut nici unde și de ce au plecat.

Într-o zi, în drumul meu căre piață, la colț m-a întâmpinat o casă pustie. Pe ușa nu mai scria ”Frizerie”, femeia cea grasă nu mai stătea la soare iar de după perdele nu spiona nici o umbră. Ferestrele erau murdare și pline de praf iar pe ușă trona un lacăt gros. Câteva minute am stat cu gura căscată în fața ușii scorojite, încercând să-mi imaginez ce putuse să se întâmple. Unde dispăruse o familie întreagă? Strada nu mai arăta la fel, era pustie fără frizeria din colț și fără prezența femeii din fața ușii, așezată în veșnicul scaun. Lipsa lor prăbușise una din constantele copilăriei mele.

Când am ajuns acasă, tata mi-a spus o poveste. Se vorbea prin târg că frizerul plecase cu toată familia în Israel, sătul de țara în care se instalase un sistem ucigaș, care le răpise libertatea și le confiscase bruma de avere. Frizeria și întreaga casă fusese a lor și înainte de război. După naționalizare, bărbatul s-a trezit din patron un simplu frizer, angajat în propria lui frizerie. Nu mult după dispariția lor, casa de la colțul pieței a fost rasă de pe fața pământului.

 



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , , ,

2 replies

  1. Ce frumos stii tu sa spui, plecand pe calea amintirilor…

  2. Mulțumesc Florina. Mai ții minte frizeria? Nu era departe de casa ta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: