Frizeria copilăriei mele


foto7(Foto de aici)

În Fălticeni, locul unde am crescut, există o străduță îngustă care ducea spre piață. Lăsai în spate biserica ortodoxă din centrul vechi al orașului și, venind dinspre strada Maior Ioan, traversai pieziș, luând-o cîțiva zeci de metri către maternitate. Apoi, dacă coteai imediat la stînga, dădeai de străduța fermecată. Era mai ușor pe acolo decît înconjurînd pe Strada Mare. Necirculată de mașini, strada tăia de-a dreptul, scurtînd distanța. Puteam să pășesc fără frică pe mijlocul drumului, să sar într-un picior, fără să mă uit peste umăr.

Strada se înfunda pe colț însă, înainte să se termine, făcea la dreapta și, în zece metri, se întindeau în fața ta scările care urcau către tarabe, ocupate de țăranii gureși de prin împrejurimi, unde erau expuse legumele și fructele.

Acolo, chiar pe colț, se afla o frizerie. Fără pretenții de coafor, era situată la parterul unei case vechi ce degaja personalitate, într-o cămăruță cu  intrare direct de pe trotuar, cu geamuri înalte – prin care se vedea tot ce se petrecea înăuntru. La etaj, în alte două odăi, locuia familia frizerului. Restul casei fusese confiscat și atribuit cu chirie unei alte familii.

Frizerul, un evreu uscățiv de peste cinzeci de ani. Sobru și trist, cu fața palidă și mîini subțiri și nervoase. Avea degetele lungi și fine, ca ale unei femei. Ea, soția. Sau poate mama. O femeie mai mult decît corpolentă. Nu-i puteai ghici vîrsta. O zăream afară  de primăvara și pînă toamna tîrziu, așezată pe un scaun vechi cu cotiere rotunjite, făcut dintr-un lemn masiv, acum ros de molii. Cîndva o frumusețe, era lat cît un fotoliu. Dimineața, devreme, bărbatul o ajuta să ajungă la scaunul rîvnit, așezat pe trotuar. Femeia își întindea trupul generos la soare, fără să privească trecătorii sau să-i pese de șoapte, de priviri piezișe ori ironice.

Mă cuprindea o senzație stranie cînd o priveam. Părea venită din altă lume, una doar de ea cunoscută. Bănuiam că trebuie să fi avut o boală grea, probabil ceva cu glanda. Era diformă. Însă mai era ceva dincolo de maladie. Ascuns, nedeslușit de simplii trecători, ca o rană care nu se închidea.

De după perdelele subțiri, de la un geam aflat la etaj, se zărea o umbră. Privea în stradă, ascunsă după faldurile crem. O fată frumoasă, cu privirea pierdută și apatică, cu sute de pistrui pe față și un păr roșu, lung pînă la mijloc, împletit într-o coadă groasă. Soarele îi făcea părul ca focul, împrumutându-i căldură și culoare. Căteodată cobora în stradă și-i ținea companie mamei (sau, poate, bunică), netezindu-i părul cu o mișcare scurtă. Gestul tandru dura o fracțiune de secundă însă purta în el un infinit de sentimente pe care le-am perceput cu inocența copilăriei, fără să le înțeleg atunci valoarea. Un zîmbet cald îi lumina fața cînd o mîngîia pe femeia din scaun. Un alint abia observat. Își retrăgea mîna cu repeziciune, frămîntînd cordonul unei rochii lungi, de parcă ar fi făcut ceva nepermis. Apoi revenea la masca indiferentă. Destul de plinuță, fata semăna cu suferinda, preluînd genetic boala care o țintuia pe femeia obeză în scaun. N-am știut niciodată cu ce se ocupa tînăra. Tata îmi spunea că este absolventă de farmacie, fără să o fi zărit vreodată în vreo farmacie. Într-un tîrg mic, cum este Fălticeniul, nu erau decît două. Poate stătea în camerele din spate, pregătind soluții vindecătoare și unguente miraculoase. Sau, cine știe, … poate se înșela tata.

Îmi plăcea să-i observ pe furiș, ca o hoață, încetinind pașii cînd mă apropiam. Mă opream, curioasă, prefăcîndu-mă că îmi leg șireturile la teniși sau că scormonesc în plasa de rafie, pe care o tîrîiam după mine. În unele zile îndrăzneam să bag capul pe ușă, apăsînd repede pe clanță. Ițeam capul ciufulit înăuntru degeaba. Nu voiam să mă tund. Cînd deschideam ușa mă izbea în nări un miros de tutun și de apă de colonie. Cuprindeam dintr-o privire scaunele înalte, îmbracate în piele maron și țintuite cu capse aurii, oglinzile mari și rotunde, cu ramă de lemn, fiecare avînd prinsă pe lateral o curea lungă de piele – pentru ascuțit bricele. Într-o parte se aliniau cuminți două – trei scaune cu spătar rotund. Ușa se trîntea în urma mea cu un zgomot sinistru, făcut de balamalele vechi care scîrțîiau. Speriată, fugeam bolborosind scuze. Apoi mă opream în stradă să-mi trag răsuflarea, apăsînd cu palma pe piept  – să opresc bătăile inimii. Chiar și înfricoșată, nu mă puteam abține să nu trag cu coada ochiului, furișînd privirea înapoi, să văd dacă nu mă urmărește cineva. Mă linișteam mai apoi. Frizerul taciturn și femeia imobilizată în scaun nici nu mă băgaseră în seamă.

Pentru mine, evreii au însemnat tristețea din ochii frizerului care ne tundea fără să scoată o vorbă, concentrat, adunînd cu răbdare părul căzut de sub foarfeci pe linoleul întins pe jos. Avea spatele gîrbovit și sprîncenele adunate una lîngă alta, ca o linie care sugera neliniște. Dar au însemnat și resemnarea din ochii frumoasei roșcate, cu privirea hăituită, speriată să arate prea multă dragoste.

N-am știut ce li s-a întîmplat în război. Poate că nu li se întîmplase nimic. Însă cînd am crescut și am citit cărțile lui Sven Hassel, mintea mea a țesut sute de povești în jurul lor. Gravitatea din ochii frizerului, apatia din cei ai fiicei lui și nepăsarea agresivă din atitudinea bolnavei mă îndemnau să cred, înfiorată, că avuseseră de îndurat. Tremuram citind despre ororile lagărelor naziste. ”Dă, Doamne, să fi fost feriți de asemenea blestemății!”, mă rugam.

N-am aflat dacă au fost umiliți, dacă au avut de îndurat ororile fascismului sau dacă au reușit să fugă din calea tăvălugului inuman. Cum n-am știut nici unde și de ce au plecat. Într-o zi, în drumul către piață, la colț m-a întîmpinat o casă pustie. Pe ușa nu mai scria ”Frizerie”, femeia grasă nu mai stătea la soare iar de după perdele nu mai spiona nici o umbră. Ferestrele erau murdare, pline de praf, iar la ușă te întîmpina rece un lacăt gros. Cîteva minute n-am avut aer. Stăteam cu gura căscată în fața ușii scorojite, încercînd să-mi imaginez ce putuse să se întîmple. Unde dispăruse o familie întreagă? Strada nu mai arăta la fel. Părea pustie fără frizeria din colț, fără femeia așezată în veșnicul scaun. Lipsa lor, ușa care ducea spre nicăieri, lacătul … toate prăbușiseră o constantă acopilăriei mele.

Apoi am aflat de la tata. Se zvonea prin tîrg că plecaseră. Sătui de țara în care se instalase un sistem ucigaș, inuman, care le răpise libertatea și le confiscase bruma de avere, plecaseră în Israel. Frizeria, ca și întreaga casă, fuseseră ale lor înainte de război. După naționalizare, bărbatul s-a trezit un simplu frizer, angajat de stat în propria lui frizerie.

Nu mult după dispariția lor casa a fost rasă de pe fața pămîntului, ca și cum comuniștii doreau să dispară orice urmă a celor care locuiseră acolo.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , , ,

4 răspunsuri

  1. Ce frumos stii tu sa spui, plecand pe calea amintirilor…

  2. Mulțumesc Florina. Mai ții minte frizeria? Nu era departe de casa ta.

  3. Foarte frumos povestit! Nici nu mi-am dat seama ca imi era dor sa mai citesc in romana!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

CER's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

%d blogeri au apreciat asta: