Despre dezamăgirea unui tânăr artist


DSC00665

Scandalul iscat între scriitori și Uniunea Scriitorilor din România, cu prilejul decernării premiilor naționale pentru poezie „Mihai Eminescu”, desfășurat la Botoșani, mi-a readus în memorie o amintire dureroasă despre băiatul meu.

Era în clasa a XI-a. Un copil talentat, făcând totul cu pasiune nebună. Voia să ardă etapele, să crească luând-o înaintea timpului, mai repede decât îi permitea vârsta. Visa să fie primul în orice își propunea, să nu-l întreacă nimeni. Picta, scria, cânta la chitară, compunea. Viața lui se învârtea în jurul preocupărilor artistice. Ambițios. Și copilăros în același timp.

Într-o zi a venit foarte entuziasmat de la școală.

– Mami, e un concurs național pentru tineri. Literatură – eseu, pictură și programe informatice. Aș participa și eu. Ce zici?

– Da. Participă dragul meu! La secția de pictură sau la literatură?

– Știi, premiul e de 1.000 de dolari pentru fiecare secțiune.

– Putea să fie și o strângere de mână, tot te-aș fi îndemnat să te duci.

Îl îndemnam să participe chiar dacă eram cel mai mare critic al său. Avea talent cu carul și la pictură și la literatură. Îl criticam pentru că doream să fie perfect, știam cât talent ascunde. Vlad era mai mult decât ceea ce îmi visasem să fiu eu în tinerețe, fără să-mi duc visul vreodată la bun sfârșit. Neavând curajul să expun publicului ce simt și ce scriu, amânând dintr-o jenă prostească, ”să nu mă fac de râs”, momentul în care să mă ofer publicului, scriam în caiete ascunse prin dulapuri, prăfuite și neștiute de nimeni.

– Știi ce? M-am hotărât, particip la ambele.

L-am încurajat din tot sufletul. L-a încurajat și diriginta lui, o femeie mică de statură dar cu o inimă uriașă. Eram încrezători că rezultatul va fi ”pe bune”, nearanjat. Concursul era organizat de un ONG din Anglia, pe temă impusă: ”Lupta împotriva SIDA”. Dacă câștiga, pictura avea să devină proprietatea ONG, urmând a fi expusă pentru un timp la un muzeu din Londra. Sincer, cu creația literară nu îmi aduc aminte ce urma să se întâmple, probabil urma același traseu.

Vlad s-a apucat de treabă, cu pasiune și neliniște. Lucrările au fost colectate prin profesorii de la școală și depuse la Inspectorat, unde aveau să ajungă reprezentanții ONG pentru a le juriza. Rezultatul a fost spectaculos, a luat locul I la ambele secții. Îmi plăcuse și creația lui literară dar pictura pe care a realizat-o mi s-a părut nemaipomenită. Îmi amintesc de o lacrimă care cădea dintr-un cer atât întunecat și trist încât te înfiora. Jos, pe pământ, o palmă de copil se întindea spre cer, așteptând să cuprindă lacrima în căușul ei. Poate îmi joacă feste memoria asupra detaliilor, n-am mai văzut tabloul de atunci. Știu însă cu certitudine că pictase extrem de sugestiv și frumos.

Există un moment pe care îl ador, când mă doare dorul de el. Mi-l amintesc pe Vlad intrând în casă cu gura până la urechi, sărind într-un picior. Un lungan de 1,80 sărea de pe un picior pe altul ca un copil. Era fericit. Și încântat, de ce să nu recunosc, nu numai de diplomă, ci și de cei 2.000 de dolari pe care trebuia să îi primească. Visa o chitară, specială pentru el. Un cântăreț al unei formații, pe care o adora, își vindea chitara. Cu toate că avea și el chitară clasică și electrică, își dorea acea chitară. Acum, putea să-și permită să o cumpere.

Diplomele au venit destul de repede. Banii, însă, niciodată. Nu știu dacă ONG-ul din Anglia nu i-a trimis. Sau mai degrabă i-o fi trimis și s-au oprit prin buzunarul vreunui funcționar lacom de la Inspectorat, ori a unui profesor de la el de la școală. Cu toate că în ultima variantă nu cred, la școală ar fi aflat și diriginta lui de sosirea premiilor. Femeia plăpândă, un om cu totul și cu totul special, care ținea atât de mult la Vlad, n-ar fi acceptat niciodată un furt.

Pentru mine n-au avut importanță banii. Dar m-a durut dezamăgirea lui. A plâns. Apoi s-a transformat într-un tânăr căruia nu i-a mai păsat de concursuri, care n-a mai crezut în sinceritatea și onestitatea concursurilor de creație. Un an mai târziu, diriginta l-a anunțat de un alt concurs național, de data asta numai de pictură. Nici n-a vrut să audă. A participat până la urmă, de gura mea, dar și-a făcut tabloul în ultima zi în lehamite, fără nici un chef. Chiar și așa a luat prmiul III. Se vedea însă cu ochiul liber, nu mai pusese pasiunea din cealaltă lucrare.

– De ce să mă mai zbat, mama? Ca să-și bată cineva joc și anul acesta de mine?

Am tăcut. Ce-aș fi putut să îi spun!? După ce a plecat înspre stele, am avut momente furioase în care mi-am dorit să iau diplomele și să mă războiesc cu inspectoratul, să-i întreb de ce nu și-a primit premiul, să prezint cazul televiziunilor, să fac scandal. Nu pentru bani, voiam să răzbun tristețea care i-a înnegurat privirea și sufletul. Voiam să-mi dea tabloul înapoi, de ce să fie proprietatea altcuiva dacă nu-și onorase contractul? Nu am dus niciodată furia până la capăt. Mi-era mult prea greu să explic unor oameni indiferenți cauza absenței lui definitive. Poate totuși ar fi trebuit să afle, să știe că atunci când anunți un concurs și îți bați joc de el, prin nerespectarea unor promisiuni inițiale, a unui regulament anunțat, arta pierde. Riști ca oamenii talentați, tineri sau maturi, să fie atât de dezamăgiți încât să se însingureze, nemaidorind să-și expună creațiile.

Anunțuri


Categorii:Scrisori către îngerul meu

Etichete:, , , , , ,

5 răspunsuri

  1. Din pacate majoritatea procedeaza la fel . Frustrarile copiilor si neputinta parintilor in fata sistemelor , rup aripi de ingeri!

  2. Tabloul ar trebui recuperat. Sau macar sa stiti de soarta lui; unde este? cine il priveste? cine il apreciaza?

  3. Am rămas interzisă citind ce aţi scris, iar apoi am plâns. Cunosc prea bine sentimentul acela de neputinţă în faţa sistemului, sentiment care când e pentru tine însuţi parcă trece mai uşor decât atunci când e pentru un copil, al tău sau al cărui profesor eşti. Chiar merită să căutaţi un răspuns la întrebarea: ce s- o fi întâmplat cu acel premiu şi cu tabloul. Să ne spuneţi şi nouă aici ce aţi rezolvat. Vă rog.

  4. Macar tabloul!!!!!Pacat .Au ciuntit din aripile unui artist in devenire

    • N-am avut putere ani buni. N-am nici acum. Mă crezi că n-am fost să-i scot diploma de liceu de la facultatea de drpt pentru că trebuie să le duc un anume certificat pe care am refuzat să-l citesc sau să-l ating vreodată?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: