Mărin, pământul și Dumnezeu


Ţăran(Foto de aici)

Marin, mezinul, a rămas la coada vacii, cum îl ironizau frații când apăreau fugitiv, aducându-și aminte de satul natal și de cei doi bătrâni, care le erau tată și mamă. Fuseseră trei. Numai că ceilalți doi se răspândiseră la oraș. Se domniseră, veneau din ce în ce mai rar la părinți. Persoane ocupate!, lucrau în fabrici și uzine iar acasă era greu, trebuia să te duci noaptea până în fundul curții ca să te ușurezi, să te speli cu apă rece la lighean, să tremuri dimineața când jarul de peste noapte era stins și soba rece.

Preluase cu toată dragostea îngrijirea părinților, din ce în ce mai bătrâni și bolnavi. I-a îngrijit, i-a spălat când au devenit nevolnici, i-a îngropat când au plecat într-o lume mai bună. A avut noroc de muiere vrednică, care n-a crâcnit, fiindu-i alături în toate bucuriile și necazurile. Îl durea, însă, sufletul când auzea același oftat, la fiecare sfârșit de săptămână.

– Nu vin nici azi, Mărine. Or fi avut treabă, săracii! Da’ tare ni-i dor!

– Lasă, nu te mai frământa. Sunt eu aici!

– Știu, Mărine, știu. Că fără tine…

Durerea, care se întrezărea în oftatul mamei, îl înnebunea. Palmele mari ale bărbatului, asprite de munca la câmp, se încleștau nervos. Și le ascundea, repede, la spate, ”să nu mă vadă mămuca, n-are rost să o mai necăjesc și eu”.

– Noroc că ți-ai făcut casă lângă noi, Mărine. Altfel viermii ne mâncau. Să fiți sănătoși, și tu și Măria. Ai avut noroc de o femeie vrednică și noi de noră bună, mulțumim lui Dumnezeu!

Căsuța lui Mărin se întindea dincolo de gardul părinților. Prim – secretarul comunei îi dăduse în folosință o bucată de pământ, pe care să-și facă o casă. Nu era cine știe cât teren însă fusese mulțumit. Chiar dacă știa că, în fapt, curtea făcuse parte din ceea ce, pe vremuri era grădina din spatele casei, tot proprietatea părinților. Pământul fusese confiscat cu japca de comuniștii instalți la putere după război. Le luaseră tot. Și terenul de la câmp, și pe cel de lângă casă. Bătrânul înjura cu năduf când își aducea aminte de anii de colectivizare.

– Tu-le crucea mamii lor de nenorociți! Poate dacă n-ar fi venit ei la putere și nu ne-ar fi furat pământul, ar fi stat acasă și frații tăi, n-ar mai fi căutat slujbe la oraș.

– Tată, vezi să nu te audă cineva ce vorbești!

– Da, să mă audă, jigodiile!

– Tată!

– Lasă-mă băiete, lasă-mă! Mă doare sufletul când văd ce nedreptăți au făcut. Mergem la muncă toți patru, ca niște slugi, mulțumiți că ne dau o coajă de pâine. Cică muncim pământul care e al CAPului. Pe dracu, ne muncim propriile pământuri. Acuma, știi cine e mare ștab acuma? Ăla mai puturos care n-a fost în stare să-și cumpere o bucată de pământ și s-o muncească. Știu eu ce spun!

– Asta o fi, tată, da’ nu te mai supăra. N-avem cum să ne împotrivim.

Își ridicase casa cu mâinile lui, ajutat de Măria și de tatâne-su, pe atunci încă în putere. Acolo, în căsuța cu geamuri mici, în care trebuia să te apleci ca să nu dai cu capul de pragul de sus al ușii, în două cămăruțe strâmte adusese pe lume Măria copii. I se luminase ochii când devenise tată. Și mai zidise alte două camere, să aibă copiii unde învăța, fără să fie deranjați de boroscodeala lui Marin și Maria. Se înfoia în pene la fiecare sfârșit de an școlar, când fata și băiatul veneau acasă cu coroniță. Copiii îi erau lumina ochilor. Bărbatul înalt și masiv, cu palme aspre însă cu ochi blânzi și suflet curat, se uita la ei ca la soare. Când ambii au devenit profesori la școala mare din comună, nimeni n-a fost mai mândru ca el în tot satul. Iar când le-a pregătit nunta, a crezut că se topește de fericire. Se căsătoriseră cu doi colegi de cancelarie, și ei tot profesori. Cine mai era ca Marin? La sfârșit de săptămână, casa de umplea de voie bună. Iar nepotul pe care i l-a dăruit Cristina, fata lui, l-a făcut cel mai bogat om.

Bucuria avea să-i fie înnegurată în scurtă vreme. Într-un singur an, cei bătrâni s-au stins în tăcere, unul după celălalt. Doar veșnicul lor oftat, chiar și în prag de moarte, amintea cât le era dor de acei care nu-și găsiseră niciodată timp să-i vadă. La înmormântarea tatălui parcă au stat mai mult dar la a mamei, frații au venit pe fugă. Erau ocupați, asta era veșnica scuză. Îmbrăcați cu haine frumoase, ferchezuiți, nici măcar nu l-au întrebat dacă are cu ce să țină datinile. Li se părea firesc ca Maria să servească masa, să se ocupe de pomană iar Marin de înmormântare. Doamnele, decolorate, blonde și cu cârlionți, cu unghiile roșii, strâmbau din nas, șoptindu-le bărbaților să nu zăbovească. Le așteptau apartamentele confortabile și calde. Nu le plăcea casa bătrânească mirosind a mucegai, cu scaune descleiate care scârțâiau din toate încheieturile și paturile înalte din lemn, vechi de când lumea. Era decembrie când Marin și-a luat rămas bun de la mămuca lui dragă. Ușile, deschise în permanență de oamenii din sat care veneau la pomană, făceau ca aerul rece să pătrundă nestingherit, asemeni unui musafir nepoliticos care nu avea nevoie de permisiunea nimănui să intre.

– Doamne ce frig e! Noi nu mai stăm, răcim naibii. Puteai și tu să faci focul, Mărie!, a apostrofat-o una dintre cumnate, țuguindu-și buzele date din belșug cu ruj.

– D-apoi cum să fac foc, Doamne ferește! Ce vorbă-i asta! Aici a stat trupul mămucii până am dus-o la cimitir.

– Bine, bine! Cum zici tu, a dat din mână cumnata a lehamite, făcând-o pe Maria să se simtă cea mai netoată femeie din lume. Ce facem, dragă, mergem?

– Mergem, mergem! Apăi, Mărine, ce facem cu casa bătrânilor?, fratele cel mare a întors discuția către un subiect care îl interesa.

– E cazul să vorbim acum? Abia s-a răcit mămuca, s-a încruntat Marin.

– Păi acum, dară!. De câte ori crezi că mai venim? Suntem ocupați, nu ca voi.

–  Mă, chiar nu putem aștepta? Nu mai știți de pomenile până-n patruzeci de zile cum e datina creștină, nu mai știți de nimic.

–  Ce legătura are una cu alta? Noi…

– Să treacă Sărbătorile și vorbim după! Gata, încheiem discuția. Și-apoi, mare avere, ca să ne batem pe ea! O căsuță veche și o fărâmă de pământ.

Până la urmă, frații au fost de acord să amâne discuția despre moștenire. Oricum, Crăciunul și Anul Nou stăteau să bată la ușă, nu mai era timp. Nici nu știau ce vor face. Legile erau aspre, nu aveai voie să deții în proprietate mai mult de o locuință. Și cu toții aveau câte una. Marin ar fi vrut să jelească în hohote însă se stăpânea de dragul Mariei și al copiilor. Plânsul, care se încăpățâna să se nască în colț de ochi, era ucis pe furiș cu dosul palmei. Frații nu avuseseră nici o lacrimă pentru cea plecată. Cât despre nevestele și copiii lor, nici n-o cunoscuseră prea bine. Vizitele la țară fuseseră rare și scurte. Erau bucureștence, nu le plăcea simplitatea din casa socrilor.

La sfârțitul acelui decembrie oamenii s-au revoltat și l-au dat jos pe omul urât de toată țara. Marin era acasă, în jurul sobei. Abia se aciuase la căldură, toată dimineața grijise la animale. Maria broda o față de pernă pentru Mihai, nepoțelul lor. Copiii, care aveau apartament la blocul din sat, au sosit în grabă. Ore în șir Marin a stat cu nasul lipit de televizor să afle ce se întâmplă. Avea emoții pentru ai lui de la oraș.

– Doamne, Mărie, să nu li se întâmple ceva!

– Lasă, Mărine, o avea Dumnezeu grijă de ei!

– Tată, nu te mai frământa! Dacă ar fi invers, nu cred că vreunuia i-ar păsa de noi, a îndrăznit fata. Au venit așa de rar pe la bunici, că nici nu-mi cunosc prea bine verișoarele, unchii și mătușile.

– Nu vorbi cu păcat, draga mea! Hai să ne rugăm pentru toată lumea fără să discutăm despre altceva, a închis Maria subiectul. Plutea de multă vreme în casă nmulțumirea despre rudele de la oraș, dar orice discuție l-ar fi durut pe bărbatul neliniștit, cu ochii țintă în ecranul televizorului.

Revoluția a amânat și mai mult împărțirea casei. Se auzea că se dau pământurile înapoi.

– Să mai stăm, poate primim și ce le-a confiscat babacilor, a spus fratele cel mare.

– Și de casa bătrânească cine să aibă grijă până atunci, Gheorghe?, a îndrăznit Marin. Că se dărâmă dacă n-o grijim. Plus că trebuie plătit impozitul.

– Păi nu ești tu colea, cu Măria? Doară n-ai vrea să venim noi de la București să avem grijă. Marin a tăcut, înghițind cu greu un oftat. ”Am început să semăn cu mămuca.”

Când a apărut legea că se dau înapoi pământurile confiscate pe vremuri, frații  se duseseră și ei în altă lume. S-au stins amândoi, unul după celălalt, de parcă îi atrăseseră oftatul mamei pe patul de moarte.

Mărin ar fi putut să facă cerere numai în numele lui. Pe cei de la București nu-i interesa pământul. Nepoatele nici nu-și aminteau chipul bunicilor. Lafel ca mamele lor, strâmbau din nas încă de când erau mici, când mai veneau în căsuța micuță și inconfortabilă. Nu l-a lăsat inima. A pus în cerere toate nepoatele. A insistat să fie puse chiar și cumnatele, îi spuse lui cineva că au și ele dreptul, dar cele două n-au vrut cu nici un chip să-i dea actele de stare civilă, ca să completeze dosarul. Le enerva insistența moșului, mirosind a grajd și bălegar. Nici cu nepoatele n-a avut viață ușoară.

– Cine dracu o să-l muncească? Nouă nu ne trebuie. Poate tata, dacă mai trăia, să fi vrut. Noi, însă, ce să facem cu pământul? Mai costă și impozit… Să știi că n-avem de gând să-l plătim!, l-a apostrofat nepoata de la fratele cel mare, croitoreasă la o fabrică de textile. Soră-mea și vară-mea nici atât. Ambele au plecat în străinătate, imediat după revoluție. Au slujbe bune, nu le văd dând cu sapa.

– Și cu casa bătrânească ce să fac?

– Fă ce vrei. Ți-am zis, nouă nu ne trebuie. Mare valoare!, l-a ironizat soția lui Gheorghe. O coșmelie care stă să se dărâme, cu o palmă de pământ dimprejur și niște teren la câmp. Ce să spun! Gata, ia-ți actele și pleacă.

Marin a tăcut, îndurerat. Era pământul părinților, cum ar fi putut să le facă să priceapă?

– Nea Mărine, ești prost dacă le pui pe cerere. Fă cererea numai în numele matale, l-a sfătuit o doamnă de la primărie. Legea spune clar, cine nu face cerere, e declarat renunțător la moștenire. Că nu este lege care să spună să stai tu cu fundul pe cuptor sau la coafor și-ți aduce statul pământul la poartă. Lasă-le boalii de nepoate, nu vezi că nu le pasă? Nu le-a păsat niciodată de voi, cum nici fraților tăi nu le-a păsat de părinți.

– Nu pot! Mă bate Dumnzeu. Așa e drept.

Ani buni, nepoatele n-au mai dat pe la țară. Pe Mihăiță, lumina ochilor lui Mărin, nici nu-l știau. Erau ocupate, veșnic cu treabă. Mărin, și el din ce în ce mai nevolnic, lucra pământul cu Maria și copiii. Pe titlu de proprietate erau trecuți cu toții, așa cum fusese hotărârea lui, dar la muncă, erau mai puțini. El plătea taxele, avea grijă de căsuța de alături, văruia, îndrepta gardul vechi, cosea buruienile care năpădiseră iarba și florile. Le-a rugat să vină să facă moștenirea pe casă, însă rugămințile lui s-au pierdut în nepăsarea lor. Suna în fiecare toamnă să vină măcar să-și ia produsele de pe teren. Degeaba. Satul le făcea greață, pământul le producea silă. Erau deranjate până și telefonul primit de la Marin.

Noroc cu pruncii lui. După școală veneau cu toți, copii, ginere și noră, să-l ajute.

– Tată, mamă, avem de discutat o problemă, i-a adunat Cristina într-o sâmbătă.

– Ce-i, fata mamii?, a întrebat Maria, neliniștită. Ai ochii plânși.

– Avem probleme cu Mihai.

– Ce probleme?, a sărit și Marin, e abia un copil.

– Mamă, stai jos! Și nu plânge. Nu v-am spus până acum, să nu vă îngrijorăm. Am tot sperat că sunt greșite analizele dar…Mihăiță a fost diagnosticat cu leucemie. E o boală grea, teribilă, se moare din asta. Poate scapa dacă îl operăm. Numai că medicii de la noi nu știu sau nu vor. Trebuie să-l operăm în străinătate! Am găsit o clinică în Italia care a acceptat cazul lui.

Mâna Mariei a rămas încleștată pe gură. Voia să țipe, să urle. ”De ce, Doamne, de ce? N-am făcut rău nimănui, niciodată. De ce ne pedepsești”. Lacrimi amare au început să curgă pe obrajii îmbătrâniți.

Aspru, Marin i-a oprit lacrima.

– Mărie, stăpânește-te! Numai de bocetele tale n-au copiii  nevoie. Cristina, cu ce te putem ajuta?

– Tata, știu cât ții la pământul de la bunici. Mă doare să-ți cer asta, dar Mihai…

– Vindem, tată, vindem tot! Numai să se facă băiatul sănătos. Știu sigur că mămuca și tata, de acolo din cer, sunt de acord.

Pământul se scumpise. Pe la poarta lui Marin se tot opriseră samsarii, încercând să îl facă să vândă. Îi refuzase de fiecare dată. ”Pământul nu se vinde!”. Acum era hotărât să îl dea chiar și sub preț, numai să facă rost de bani pentru salvarea nepotului. Aveau pământ într-o zonă bună, în jurul celor trei hectare, moștenite de el și nepoate, se făcuseră zeci de case. Se schimbase moda, domnii de la oraș se mutau la țară.

– Nu trebuie să-l vinzi pe tot, tată. Ajung vreo cinci mii de metri. Ne-a dat niște bani și celălalt bunic. Numai că e nevoie și de semnătura celor din București.

Marin și-a pus din nou hainele cele bune, pe care le îmbrăca duminica la slujbă, și a plecat să bată la ușa cumnatelor. Le-a convins greu. Voiau să mai aștepte, să mai crească prețul. Într-un târziu, au fost de acord, cu veșnicul strâmbat disprețuitor din nas. Au acceptat numai atunci când Marin le-a promis că, odată cu împărțirea pământului, se va face și moștenirea după ”ăi bătrâni”, în care el avea să le cedeze casa bătrânească.

Din Italia au venit, repede, procurile necesare din partea celorlalte două nepoate. Marin era mulțumit, găsise și cumpărătorul. Om bun, înțelesese graba bătrânului, fiind de acord să-i dea toți banii într-un antecontract, urmând să facă actele definitive mai târziu. Au făcut moștenirea, partajul și, Marin, vânzarea, în aceeași zi.

Cristina a plecat în Italia cu Mihai iar telefonul primit de la spital l-a făcut cel mai fericit om de pe pământ. Operația reușise. Sigur, mai urmau luni de convalescență, apoi tratamente pentru care Cristina trebuia să îl ducă tot în Italia. Nu mai conta, avea banii necesari, vânduse tot hectarul de pământ primit în partaj după cum fusese pretenția cumpărătorului. Nu le mai rămăsese decât palma de pământ din jurul casei, însă erau liniștiți. Maria hotărâse să renunțe la rondurile de flori, avea să pună peste tot legume. În plus, aveau amândoi pensia de la CAP. Nu era mare dar ce conta, nu fusese vreodată pretențioși.

Când Cristina era încă în Italia cu Mihai, la spital pentru recuperare, Marin și Maria s-au trezit cu o vizită neașteptată.

– Bună ziua, unchiule. Am venit să ne arăți pământul nostru! Avem cumpărător, numai că nu știm ce și unde.

Machiate strident, încălțate cu pantofi cu tocuri, cele trei nepoate stăteau în prag. Rezemau zeflemitor ușa, vorbind cu un ton apăsat, ordonând.

– Sunt 15 ani în care nu v-a interesat unde este, a îndrăznit Maria să ridice vocea. L-ați pus pe omul meu să renunțe la partea din casa mămucii, știind că se grăbește să vândă pământul, că n-are timp să se certe cu voi prin judecăți. Nu vă este rușine? N-ați îngrijit niciodată pe tata și pe mămuca, nu v-a interesat de ei cât au trăit, de înmormântare sau de pomeni. Nici voi, nici părinții voștri. Ați lăsat totul pe umerii lui Mărin. Cât despre casă…Nici măcar n-ați avut bunul simț să veniți vreodată să dați un var, să o îngrijiți, să tundeți iarba din curte. Se dărâma dacă nu era omu’ meu. Acum aveți tupeul să vă arate tot el pământul?! Da’ voi de ce nu știți unde este?

– Auzi, tușă, tu să nu te bagi! E moștenirea de la bunicii noștri, n-ai tu vreun drept. Așa că vezi-ți mai bine de cratițele tale, de vacă și de găini, că la asta te pricepi!, a ridicat tonul una din ele. Ia vezi!, să nu vă fac socoteala câte produse ați ridicat de pe pământul nostru.

– Lasă, Mărie, lasă, s-a auzit glasul blând al lui Mărin. Mă duc să le arăt. Ca să nu ne bată Dumnezeu altfel. Vedeți că v-am pus grâu pe el, e al vostru.

. -Festivalul-Secerisului--la-Ampoita--Spectacole--concursuri-si-traditia-cununii-din-spice-de-grau(Foto de aici)



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

4 replies

  1. Glasul pamnatului, glasul iubirii!

  2. Un caz de exceptie.
    (De obicei, taranii fura pamintul orasenilor.
    Ordin de la FSN si Ilici…
    Si fac tot ce pot pentru a-i indeparta -pe oraseni- de mostenirile legale. Doar sa adminsitreze ei pamintul. Si sa ia banii…care oricum nu-s multi, dupa cum il lucreaza ei (monocultura cerealiera). Dar mai important e faptul ca se simt sefi pe pamintul batrinesc. Nu dau drumul tinerilor sa-l administreze (nu l-or munci, ca nu-s boi sau tractoare) sau sa-l vanda… Tin totul in loc, doar sa poata ei ordona clanului.
    Nu mai vorbim de momentul cand taranii -mai ales cei din est si sud- au alte interese politice decat orasenii, rude cu ei… In cazula sta, furtul proprietatii sau impiedicarea punerii in posesie devine adevarata datorie de partid. Lupta de clasa pe fata… Normal, taranii fiind cu „cei care-i apara pe saraci”, desi… au ajuns bogati -cam din scurt si fara sa plateasca impozite pe averile dobandite…-. )
    Curios cum cei cu talent, nu descriu si reversul medaliei. Mult mai frecvent. Asa de des, incat a devenit un adevarat obicei in tara… Iar notarii stiu cate ceva pe tema, dar tac!
    O fi -si asta- coordonata? I-a apucat asa, deodata, pe toti scriitorii, admiratia fata de taranii nostri care administreaza -fara procura, imputerniciri etc.- terenurile parintesti in dauna urmasilor legali?

  3. Minunata lectie de viata.Minunat narator!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: