(Vama Veche în ianuarie)

Pustiu, crâșmele și barurile bătute în scânduri, de frica hoților. Are un aer dezolant Vama Veche, când nu este însuflețită de râsetele oamenilor, de șoaptele de iubire ale îndrăgostiților, de muzică sau de foșnetul cărțile foiletate pe șezlong. Doar câinii vagabonzi mai circulau pe șoseaua principală din Vamă, unde vara te înghesui ca să poți trece.Aș fi comandat un șuberec la chioșc, aș fi mâncat la Șoni un gulaș sau o prăjitură cu brânză, ”Tanti Mili”, la Bibi. Toate, stropite din belșug cu bere și voie bună.

Nimic din toate astea. Vama Veche este tristă, plajele sunt goale. Parcă nu mai are frumusețea zilelor de vară. Numai noi doi, ne plimbăm agale pe o plajă care e numai și numai a noastră. Admirăm culoarea atât de limpede a mării și inspirăm aerul sărat. Este calmă și atât de albastră încât mă dor ochii. Ne primește cu valuri mici, care se sparg la țărm cu zgomot. Vântul e însă aspru și ne fugărește repede de pe plajă, fornăie pe lângă noi ca un cal nărăvaș scăpat din hățuri.

A fost o nebunie să plecăm pentru o jumătate de zi la Vama Veche. În ianuarie, când nici țipenie de om nu este pe plajă. Numai că simțeam că mă sufoc, că nu mai am aer în casă. De patru luni nu știu decât mașină, serviciu, magazin, cumpărături, acasă. Trebuia să plec, am fost dintotdeauna o călătoare. Cu siguranță port gena tatii. Mama, mult mai casnică, înnebunea când venea tata și îi spunea, tam – nesam:

– Eu plec la băiet pentru două – trei zile.

– Da unde mai pleci iară, moș bătrân! Nu ai stare să stai acasă?, se plângea mama de veșnicul lui dor de ducă.

N-o asculta, simțea nevoia să plece, să călătorească. N-avea bani să plece haihui prin lume, dar se ducea ba pe la frații lui din Bacău, ba la unul dintre noi, copiii lui. Cu siguranță îl mâna și dorul de noi, de nepoți, dar cred că era fericit pe tren, stând de vorbă cu oamenii, uitându-se la alte imagini decât cele de acasă. Lui cred că îi semăn. Nu pot sta prea mult într-un loc. Chiar dacă ador să fiu acasă, îmi place de zece ori mai mult casa în clipa când mă reîntorc de undeva.

Aseară m-am hotărât, nu mai rezistam nici o clipă.

– Hai mâine la mare! Stăm o jumătate de zi și ne întoarcem. Vreau să stau de vorbă cu ea când e singură, fără miile de oameni prin preajmă. S-o privesc și să o înțeleg.

Am stat de vorbă cu ea. Am ascutat-o, i-am simțit tristețea. Curios, ne-am povestit în tăcere lucruri numai de noi două știute. Dureri pe care le purtăm după noi de ani de zile. Fără să ne vorbim ne-am spus atât de multe! Eu i-am trasmis durerea mea, născută în valurile ei. A tăcut, lăcrimând dintr-un val care mi-a udat degetele. Valurile, zgomotoase, șopteau cu glas tare, fiecare din ele, o poveste, lovindu-se de mal. Una din ele era povestea mea și a lui, știu asta.

Categorii:Povestiri din viața reală, Scrisori către îngerul meu

Etichete:lcrimă, Marea Neagră, val