Deschiderea țărilor unele spre altele este o realitate a ultimului secol. Numai că posibilitatea ca omul, ființa căreia îi spunem rațională, să circule liber, să se stabilească, să muncească și să iubească în orice colț al pământului ar dori, a adus după ea suferință. Azi, sediul unui ziar din Paris a fost ținta acestei suferințe, născută din ură și intoleranță. E doar un exemplu. Lumea este plină de asemenea exemple însă azi ne oprim la Paris, orașul care își plânge morții, victime ale acestei intoleranțe. Ce s-a întâmplat în sediul ziarului din Paris este un exemplu clar al nebuniei ființei raționale. Devenită irațională. Care nu poate pricepe că viața este sfântă și că nimeni, dar absolut nimeni, nu are dreptul să atenteze la ea. Că ura naște monștri. Că nu ai voie să ucizi, indiferent dacă te ascunzi în spatele credinței sau a dorinței nemăsurată de putere.
Azi, zece jurnaliști ai publicatiei franceze ”Charlie Hebdo” și doi polițiști au fost uciși cu barbarie, în numele unei religii care, oricum și de oricine ar fi citită, nu admite și nu sugerează crima (Islam=pace). Alți opt sunt răniți. Nu știu cine sunt cei care au tras, nu mă interesează dacă sunt musulmani sau de altă credință. Sunt criminali. Fiare cărora nu le-a păsat că, sub gloanțele lor, se curmă vieți, se distrug familii, se sting destine.
Știu, și indiferența ucide. Mor oameni pe șosele, în accidente stupide de avion, datorită neglijențeleor medicale, a lipsei de hrană, a dorinței de înavuțire a nebunilor lumii. Dispar oameni din cauza chipurilor de lut care îi înconjoară și întorc privirea, când celălalt se află în nevoie. Știu, o știu mai bine decât mult alții. Copilul meu, plecat către stele, știe și el, la fel de bine, ce înseamnă nepăsarea semenilor. Dar gestul de a ucide, cu intenție, un om este o barbarie dincolo de puterea mea de înțelegere și iertare.
Sunt prea puține cuvintele de consolare pentru cei care au pierdut pe cineva drag în masacrul de azi, de la Paris. Nu știu a le spune. N-am știut a-mi spune nici mie, când am avut mai multă nevoie. Dar știu că, indiferent de suferința care a rămas la fel de vie peste ani, n-am putut urî pe nimeni. Nici măcar pe aceia pe care i-am acuzat de dispariția lui. Poate acesta este singurul lucru important. Să poți să trăiești, cu suferința produsă de niște barbari sau de indiferență, fără să ajungi să îți urăși semenii, chiar și pe aceea care ți-au făcut rău.
Pentru cei plecați, o lacrimă. Pentru cei rămași să îi plângă, o îmbrățișare, un umăr pe care să-și sprijine neputința. Și o rugăminte fierbinte: Fie ca suferința de azi, născută din această deschidere spre libertate, să nu ducă la închiderea libertății cu lacăte grele, pe care nu le-am mai putea deschide pentru multă vreme.
Categorii:Politica în cuvinte
Lasă un răspuns