Educație spartană


vlad si oli

Privind în urmă, îmi pare rău. Poate am fost o mamă rea. Prea intransigentă. N-aveam timp de dulcegării, rămăsesem singuri și-mi era frică să nu pierd controlul asupra lor. Să nu scap hățurile, cum zicea tata. Mi se infiltrase în cap ideea că mama e cea care mângâie și îmbrățișază iar tatăl cel care imprimă asprime și severitate. Cum tatăl plecase, fără a mai vrea să se implice în educația lor, nu era zi să nu le repet că trebuie să fiu aspră. Și că atunci când sunt aspră să mă considere tată și nu mamă. Numai că ei erau doar niște pitici de șase și cinci ani. Cum ar fi putut să mă înțeleagă? Iar eu, uitam de multe ori să mai fiu și mamă, eram numai aspră și severă.

Mă amenințase că-mi va fura un copil. Înnebunisem de frică, chiar l-am crezut. Vlad era mai ușor de păcălit, era mai mic. De spaimă, i-am dat pe amândoi în aceeași grupă la grădiniță și în același timp la școală. Ea, de șapte ani și jumătate, el, abia trecut de șase ani. M-a ajutat și faptul că, chiar dacă era mai mic, băiețelul era deosebit de inteligent, peste medie. Citea de la cinci ani povești și scria perfect. Numai cu matematica nu se prea împăca, dar asta ținea de aptitudini. Puteam să-l mai țin încă doi – trei ani acasă și tot nu i-ar fi plăcut. Cum nu-mi plăcuse, de altfel, nici mie.

Eram profesoară pe vremea aceea. Și, cum apartamentul era foarte aproape de școala unde predam istoria, fetele care veneau mai de departe, din cartierele Iașului, se adunau la o cafea la mine, dacă ajungeau mai devreme. Învățam după amiază, dimineață școala era a celor mici, clasele I-IV. Uneori cafeaua era gândită cu intenție, veneau mai devreme tocmai ca să stăm la o bârfă mai înainte de a da piept cu elevii.

În ziua aceea aveam musafire două colege, bune prietene. Una, profesor de franceză, cealaltă de matematică. Cafeaua aburea în cești și noi, gureșe, tocam mărunt tot universul. Mai aveam o jumătate de oră până să sune clopoțelul de intrare la clasă.

– Mama, noi… Săru-mâna. Știi…

Copiii, intrați în casă fără să fi auzit ușa, s-au oprit în pragul bucătăriei fără să intre. Înăuntru puteai tăia fumul de țigară cu cuțitul. Aveau o atitudine vinovată, își fereau privirea. Se întâmplase ceva.

– Care-i problema de vă bâlbâiți așa?

Olimpia preluase controlul, vorbind în numele ambilor. Era o fetiță atât de tăcută încât nu era nevoie să-mi spună. Ghicisem. Trăznaia o făcuse frate-su. Numai când trebuia să-l apere ca o leoaică deschidea gura.

– Să nu te superi, mama! Vlad a luat o notă mică.

”Cât de mică putea fi?”, m-am gândit. Erau în clasa a doua.

– La ce?

– La matematică.

– Cât ai luat, opt?

– Nu, îhi, știi… mai puțin, Vlad vorbea cu capul în jos, rușinat.

– Șapte?

– Mai puțin!

Doamne, cât mai puțin? Fetele, ambele cu țigara spânzurând în mână, uitaseră să mai tragă din ea. Urmăreau discuția, amuzate, abia abținându-se să nu izbucnească în hohote de râs. Băiatul era caraghios așa cum se scuza, neîndrăznind să spună ce notă proastă luase, frecându-și mâinile, mutându-se de pe un picior pe altul. Soră-sa, ca un vultur, se băga în față, să preia eventuala pedeapsă. Întotdeauna îl cocoloșise.

– Cât mai puțin? Nu mă mai fierbeți, zi, ce notă a luat frate-tu?

– Doi. Mama, nu te enerva, te rog!

– Cum să ia doi? Nu înțeleg. Vlad e un elev foarte bun. Cum?

Nu-mi venea a crede. Nici nu puteam să mă enervez, mutrele lor era atât de caraghioase încât mă pufnea și pe mine râsul. Păstram cu greu o umbră de seriozitate. Eram mamă. Ce naiba! Nu trebuiau să-și dea seama că situația era mai mult comică decât tragică.

– A copiat la lucrare, mama. Dar să știi, aproape toți copiii au făcut-o! Avocatul pleda mai departe pentru infractor.

– Vlad, câte exerciții ați avut și cum au fost notate?, l-am interogat pe micul vinovat.

– Zece. Fiecare notat cu câte un punct, mi-a răspuns ridicând, pentru prima dată, privirea din pământ,.

– Și câte știai sigur, fără să copii?

– Opt.

– Vezi? Dacă n-ai fi copiat, azi aveai la lucrare nota opt. Nu zic că era perfect, dar nu era nici doi.

– Da, sigur!, m-a înfruntat copilul. În timp ce toți proștii să fi luat zece, nu?

– Mă! Așa e mai bine?

– Nu-i bine. Însă putea să nu mă prindă. M-a prins din cauza ta.

Fetele duseseră mâna la gură. Râsul nu mai putea fi reținut, se simțea în aer. Era haios cum mă înfrunta, cu toate că era vinovat și avea în ghiozdan primul lui doi din viață.

– Cum adică din cauza mea?, m-am răstit.

– Păi da, tu. N-ai vrut să-mi iei linie, din aia de la ruși. Mai știi cât te-am rugat? Toți au. Și s-au uitat pe ea, are tabla înmulțirii. Doar noi doi n-avem. Așa că numai pe mine m-a prins doamna. Că am deschis cartea. Dacă aveam linia…

Hohote nestăpânite de râs au izbucnit în bucătărie. Se zguduiau pereții. Nu numai fetele, nici eu nu m-am mai putut abține. Sub ochii mirați ai celor doi, rămași încă în ușa bucătăriei cu ochii plecați, așteptând să cadă trăsnetul, ne-am pus pe o veselie generală. Tocmai ca să nu copieze nu cumpărasem blestematele de linii de la basarabeni, din piața unde-și vindeau produsele.

Oricum, media la matematică a fost încheiată cu doi-ul buclucaș. Matei, învățătorul, m-a rugat insistent să-l las să i-l șteargă. Era un elev foarte bun și i-ar fi stricat media. Îl pusese în catalog numai în creion, că doar eram colegi la aceeași școală. Am refuzat. Trebuia să fie o lecție. Dimpotrivă, l-am rugat să-i arate catalogul la fiecare oră de matematică, să-l doară că va avea o medie mai mică pe trimestrul acela.
De atunci, mai cu seamă în anii din urmă, mă întreb dacă am făcut bine sau nu.



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

7 replies

  1. Pe mine m-a prins la educație muzicală, prin clasa a VI-a și mi-a pus tot 2. A fost prima și ultima oară când am mai deschis cartea sub bancă în timpul unei lucrări de control.

  2. Oricat de greu ti-ar fi, cu asa o echipa nu puteai da gres.Minunata povestioara!!!

    • Mulțumesc! Mă țin în viață amintirile

      • Si eu inca imi pastrez amintirile toate.Si frumoase si f.triste sau urate.Nu ma pot despartii de ele.Primele mele poezii cand iubeam,cand uram,cand visam.Prima mea aparitie intr-o revista a liceului de care sunt si acum mandra Prima carte premiu cu dedicatie de la un concurs literar.Prima si unica nuvela cu mazgalituri,oracolul din cls.a VIII.Toate le pastrez.Nu stiu de ce .Nu le-am aratat alor mei niciodata de teama sa nu rada de mine.Dar nu le pot arunca .Poate asa sunt racii.Greu se despart de amintiri si eu inca ma mai ”hranesc”cu ele uneori.Se spune ca cine traieste din amintiri e un om mort.In cazul tau Lili,tu ai inviat.

      • M-am indragostit in liceu de un baiat inalt.frumos dupa care alergau mai toate fetele frumoase, inalte.Eu eram micuta si bondoaca.Culmea e ca si el s-a indragostit de mine si eram f.fericiti.Atunci am inceput sa scriu in jurnal.Altfel nu-mi puteam elibera sentimentele sau furiile.Bineinteles ca dupa 4 ani el a plecat la Cluj la facultate,eu am ramas la Sibiu la ”scoala de dans si bune maniere ”cum ii placea sa ironizeze Facultatea de inginerie din oras mult sub nivelul Clujului.Dar ai mei nu aveau posibilitatea sa ma tina acolo.Asa ca s-a terminat.Atunci am ars toate jurnalele.A trecut mult timp pana sa mai deschid un altul .Uram jurnalul desi era cel mai bun prieten al meu.Nu ma critica nici odata ,ci doar ma asculta.La Revolutie am simtit iarasi nevoia sa scriu ceea ce se intampla in jurul meu .De-atunci am scris intr-una. Mi-e teama ca voi ajunge la batranete ,sa nu imi mai amintesc toate evenimentele din viata mea,atunci cand amintirile imi vor tine de urat.

  3. Nu vreau să mi-o luați în nume de rău, dar simt nevoia să vă semnalez o mică greșeală. „Neândrăznind” se scrie „neîndrăznind”. În cazul cuvintelor compuse, se folosește „î”. De exemplu „început neînceput”. În rest o povestioară frumoasă. Mi-a amintit de copilărie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: