Pe când eram studentă la filosofie, aveam un coleg la care mă uitam cu gura căscată. Nu apărea o carte nouă în librărie (luată pe sub mână, pentru cine nu știe) că ne și întreba, în pauza de la cursuri sau seminarii:
– Ați citit pe cutare?
– Nu, îi răspundeam noi.
– Băi, este extraordinar ce spune. Nu se poate să n-o fi citit! Ce nasol că n-ați citit, nici măcar nu am cu cine să discut. Aș fi fost interesat. Hmm!
Și…, după ce ne cataloga, fără să o spună cu vorbe, în proști, în câteva fraze meșteșugite ne povestea subiectul, lăsându-ne cu o senzație amară în suflet. ”Doamne, cât de proști suntem noi și cât de informat este el”, mă gândeam. Pur și simplu îl admiram, mi se părea extraordinar. Nu lăsa să treacă nici o carte de valoare, fără să o citească imediat.
Altă dată, ne spunea, implacabil și sigur pe el:
– Să nu citiți căcatul ăla care a apărut zilele astea în librărie. E un jeg de carte.
Într-o zi, când a venit cu o nouă informație despre o prospătură, nou ivită în librării, am sărit, încântată:
– Abia aștept să discutăm. Am citit-o și aș vrea să comentăm, pe larg. subiectul. Sunt unele chestii cu care nu-s de acord.
Era o carte de psihologie. Mă nedumerise în unele chestiuni și eram nerăbdătoare să le dezbat. Nu era neapărat ce ați crede, un roman beletristic. Vorbeam despre o carte de specialitate. Însă autorul avea o exprimare vioaie, apropiată de cititor, care te ținea în priză. O carte adorabilă, ușor de lecturat dar care ascundea multe idei noi, dincolo de simplitatea cuvintelor.
N-am avut nici o șansă. Colegul meu s-a fofilat de la orice conversație pe marginea cărții. Am încept să am suspiciuni. De ce naiba mă evita? Scormonitoare din fire, am devenit mai atentă și, nu peste multă vreme, m-am prins care era misterul. Nu citea nici o carte. Citea prefața cărților, nou apărute pe piață, și recenziile despre ele, din revistele literare sau de specialitate. De acolo ne spunea acele câteva fraze meșteșugite, care ne lăsaseră cu gura căscată de multe ori, sau critica acelora despre care ne spunea că sunt jeguri.
Amintindu-mi povestea cu dragul meu coleg, eroul cititor fără să citească, care se dădea doar important, țin să vă avertizez. Anul acesta nu mai admit critici numai de dragul de a vă afla în treabă. Mă criticați? Comentați negativ despre articolele postate pe blog? Foarte bine, n-am nimic împotrivă. Critica este constructivă. E chiar binevenită. Dar… am de gând să vă întreb ”despre ce este vorba în propoziție”. Iar dacă nu știți, dacă mă prind că, de fapt, nu citiți decât prefața, ca și colegul meu, sau mai rău, numai titlul articolului, îmi iau rămas bun de la voi, fără nici un fel de regret sau milă. Mă gândisem și la o altă variantă, pe care am mai împrăștiat-o ca idee, în anul ce a trecut. Să scriu o poveste superbă, cu un început și un sfârșit romantic, vesel sau tragic. Iar pe la mijloc, ca să văd cine citește, să scriu două – trei rânduri de măscări, fără nici o legătură cu restul. Am renunțat. Sunt și oameni care realmente citesc și comentează în cunoștință de cauză. Ei nu ar merita farsa sinistră. Nici blogul meu, care mi-a adăpostit toate gândurile și sentimentele, n-ar merita cele două – trei rânduri.

Categorii:Miscelanea

Etichete:carte, critică, student