Vouă vă mulțumesc pentru că scriu


li mae
E timpul recunoștinței. E vremea să ne bucurăm pentru ce avem lângă noi și să vărsăm o lacrimă amară pentru ce nu ne mai este permis să îmbrățișăm. Nu știu să spun mulțumiri, cuvintele de recunoștință mi s-au părut întotdeauna anoste, cu sensuri prea puține față de ce este ascuns, dincolo de ele. Poate dacă vă spun de ce scriu, o să înțelegeți cât de mult vă mulțumesc. Sau mai bine zis, de ce scriu acum, cu furia disperării că nu mai am suficient timp să pun pe foaie toate dorurile, bucuriile și tristețile care mă ard.

Scriu dintotdeauna. De când eram foarte tânără. Dar m-am ridicat din copilărie cu jena de a nu împărți cuvinte goale, care nu spun nimic. Mi-a fost teamă să nu împrăștii scrieri fără miez și substanță. M-am speriat că sunt prea comună, că vorbele mele, așternute pe hârtie, nu transmit senzații și sentimente demne de a fi citite. Am crezut că sunt una printre atâtea altele. Că doar mi se pare că destinul m-a înzestrat cu har. Așa că mi-am ascuns cuvintele. Le-am ascuns să nu le mai vadă nimeni, niciodată. Unele zac și acum prin podul casei părinților mei. Poezii, cu versuri mâzgâlite, prea rar pe placul meu, romane începute și niciodată terminate, gânduri vesele sau triste, povești. Multe dintre ele au luat drumul focului din sobă, aprins iarna când vântul vâjâia pe la ferestre. Alte cuvinte, cu ceva mai mult noroc, au ajuns prin caietele de amintiri ale fetelor de la liceu.

Apoi, nu știu, neîncrederea că nu-s hăruită s-a accentuat. Și alte lucruri, mereu mai ”importante”, m-au oprit, au amânat cuvintele. A trebuit să pun pe primul plan altceva sau pe altcineva. Să studiez mai întâi, să-mi fac o carieră, să fiu soție exemplară, să nasc, să cresc copii. Să plâng iubiri pierdute sau să mă bucur de altele noi. Și fiecare zi trecută, însemna un mâine al scrisului, pe care îl visam peste noapte. O promisiune fără viitor, care nu părea că se va îndeplini vreodată. Pentru că mâinele devenea mereu azi. Și alte și alte lucruri importante treceau înaintea cuvintelor. Acel ”trebuie” alunga cuvintele, se ivea, mă înconjura, pentru ca să se nască o nouă amânare, un nou mâine. Uneori, mă burzuluiam și-mi juram că ”de mâine…”. Numai că viața a avut grijă să mă trântească fără milă. Când am dorit să reiau cuvintele, să le mângâi, să le așez cu iubire pe foaie, să mă îmbăt în ele, a trebuit să mușc din țărână și să amân din nou. Iar eu m-am înclinat, cu umerii căzuți, în fața lui ”trebuie” și al lui ”nu acum”.

Când Vlad a început să scrie, mi-am zis că n-are nici un rost să o mai fac și eu. Mâinele meu, visat de atâția ani, poveștile care nu-mi mai încăpeau în suflet, literele care mă ardeau în piept, cerând să ucidă puritatea foii de hârtie, putea trăi prin cuvintele lui. Nu era nevoie să mă încovoi, nu mă mai durea mult hulitul ”trebuie”, renunțam cu dragoste, fără să o ceară cineva. Harul lui suplinea orice dorință secretă din partea micuței mele scânteioare. Mă fericeam că sunt primul cititor, îndrumător și chiar critic al scrierilor lui.

Numai că, într-o zi, cotrobăind prin lucruri vechi, prăfuite de vreme și neputință, Vlad a dat de un caiet, despre care nici nu-mi aduceam aminte. El, un copil de numai 17 ani, a simțit tristețea renunțării, mi-a analizat cuvintele vechi, răsfirate pe pagini îngălbenite de vreme și m-a rugat să nu renunț. M-a obligat să jur că voi descătușa, în versuri sau proză, poveștile ascunse în mine. Că voi împrăștia pe foile albe bucuriile sau tristețile, adunate an de an în suflet. I-am promis că o voi face și l-am adorat pentru încrederea lui în vechile mele scrieri. Mai erau de rezolvat doar cîteva de ”trebuie” și aș fi dat libertate deplină cuvintelor, prizoniere de atâta amar de vreme.

Apoi… Apoi o lungă perioadă de timp n-a mai fost nimic. N-am mai fost nici măcar om. Vlad a plecat, alegând să călătorească, mult prea devreme, spre lumi neștiute și am căzut într-un gol absurd, devenid o jalnică fantomă care n-a mai găsit puterea să se ridice de jos. Cuvintele, chiar și simplele cuvinte s-au lăcătuit în mine. Eu însămi m-am închis în temniți de suflet, fără să las să pătrundă fir de lumină. Respiram ca o păpușă stricată, pentru că mă obligau să respir cei rămași să mă iubească. O vreme îndelungată am trăit fără să trăiesc. Închizând toate ușile către mine, chiar și cele inventate de cuvinte.

Nici nu știu când m-am regăsit. Poate că el, de acolo, de după o stea, m-a scuturat, făcându-mă să mă reîntorc. Poate că m-a ars amintirea promisiunii pe care i-am făcut-o și am redescoperit cuvintele. Poate că iubirea celor care m-au susținut când nu eram aici, printre ei, m-a vindecat. Sau poate că voi, cei care mă citiți, mă împingeți să scormonesc în suflet după alte și alte întâmplări, născând în mine încrederea că, totuși, am ceva de spus, că nu-s anostă și cuvintele nu zboară fără sens pe foaia de hârtie.

Reclame


Categorii:Scrisori către îngerul meu

Etichete:, , , , , ,

7 răspunsuri

  1. Dvs. ati spus ca”Dumnezeu daca exista nu e drept”-sper ca am reprodus exact.Dar destinul chiar v-a inzestrat cu un har.Si eu ca cititor va multumesc ca existati.V-am intalnit tarziu,dar nu imi pare rau.Imi place sa va citesc.Abia astept romanul desi stiu ca mai dureaza..De cate ori va opintiti aduceti-va aminte de promisiunea facuta lui Vlad si nu lasati condeiul sa se odihneasca.Mult succes!!!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

arta si natura

O constiintă încarcată are nevoie sa se confeseze. O operă de artă reprezintă o confesiune. Albert Camus

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

CER's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

%d blogeri au apreciat asta: