De Sărbatori, în necunoscut ….


– Iu, hu, hu! Pleeecăăm în vacaaanță!
1 poza

Doamne, ce fericiți fuseseră copiii. Trecuseră mulți ani de când nu mai fusesem undeva de sărbători, în afară de casa bunicilor. Extaziați nevoie mare, alergau în jurul meu, amețindu-mă. Urma să mergem la Moeciu de Crăciun și Revelion, să vizităm castelul Bran, să ascultăm colinde, să vedem obiceiuri noi. Ne invitase o colegă. Nu eram neapărat prietene, dar ne înțelegeam foarte bine, stând pe holurile Tribunalului la o cafea și o țigară, între două procese. Se cunoscuseră și ai noștri soți, fugitiv, venind să ne recupereze de la instanță. Maria avea o mătușă în Moeciu, proprietară a unei pensiuni micuțe, doar trei camere disponibile pentru musafiri. Puseseră paturi pentru copii, în camerele adulților. Trei familii cu copii, fiecare cu camera ei. Cam înghesuiți, dar asta era cel mai puțin important. Ai mei își făcuseră deja bagajele, când accidentul a căzut ca un trăznet.
De la birou, Virgi a venit acasă pe o străduță cu sens unic. La singura curbă fără vizibilitate, s-a trezit cu un idiot care venea pe sens interzis, conducând un bolid cu viteză de raliu. N-a avut cum să evite impactul. Eram acasă, trebăluind la bagaje, cu copiii agitându-se de colo – colo, când am primit telefonul. Mașina era varză, cu toată partea din fața distrusă. M-am oprit din pregătiri.
2 poza

Gata, se dusese naibii vacanța de vis! Am sunat-o pe Maria și i-am povestit tărășenia. Îi părea tare rău de necazul nostru. Se pregăteau și ei de drum, trebuia să ne întâlnim cu toții la ieșirea din oraș, în mai puțin de două ore și să plecăm în coloană. Vestea i-a întristat tare de tot pe copii, parcă le căzuse cerul în cap.
– Mami, niciodată n-avem noroc, Vlad abia se abținea să nu plângă de ciudă. Fetița tăcea, încruntată, cu fața alungită de tristețe, la fel de dezamăgită ca fratele ei.
– Ei, nu-i chiar așa. Da’ eu ce să mai zic, mamă? N-am făcut nimic de mâncare pentru sărbători, nici nu știu când o să mai am timp să fac de toate.
– Nici de mâncare nu ne mai arde, s-a burzuluit, băiatul, la mine. Ne făcusem atâtea planuri! Mai bine luai tu Opelul dimineață, n-ar mai fi boțit acum.
– Hai, hai, putea să mi se întâmple și mie același lucru.
Îmi părea rău de bosumfleala lor și de vacanța care se dusese pe apa sâmbetei. Dar nu era nimeni vinovat de ce se petrecuse. Sigur, în afară de idiotul care intrase în mașina noastră. Dar ăluia ce să-i faci? Dăduse asigurarea și plecase în treaba lui, de parcă asigurarea era o rezolvare pentru excursia ratată.
– Hai să plecăm cu Oltcitul! Ce zici?, a sugerat Virgi la venirea acasă, observând tristețea din ochii copiilor.
– Nici nu mă gândesc. Aia nu-i mașină, e un jaf. Că mă mai duc eu cu ea pe aici în oraș, pe la clienți, e una, dar sub nici o formă n-aș pleca la drum lung. Știi bine că nu-i săptămână să nu o duc în service sau să nu te sun să mă tractezi.
– Hai, măi, ne-om descurca cumva, nu mai fi atât de intransigentă.
– Nu, nu, nu! Exclus, stăm acasă și gata. Asta e!
Ți-ai găsit să mă asculte cineva! Cât m-am apucat eu de despachetat, s-au dus toți trei în dormitor și au complotat cum să mă convingă. Cum ar fi putut să o facă, decât trimițând soli pe copii? Manipulatorul șef și-a căutat de treabă pe hol, pe la calculator, și i-a lăsat pe ei să se jeluiască.
– Mama, te rugăm, hai să mergem cu Oltcitul! Te rugăm din tot sufletul!
– Copii, e tare periculos să plecăm cu o mașinuță veche, pe timp de iarnă.
– N-o să se întâmple nimic, mami, ai să vezi.
Băiatul era așa de sigur pe el că m-a pufnit râsul. Știam că o să cedez. Mă mai împotriveam doar așa, de amorul artei și ca să nu le dau impresia că nu-s serioasă în deciziile mele, să nu creadă că le voi face întotdeauna pe plac.
Se țineau amândoi de mână, privindu-mă cu ochi mari, ținându-și respirația de emoție, în așteptarea hotărârii finale.
– Bine, am acceptat, plecăm cu Oltcitul. Dar să nu vă aud că vă este frig, că trebuie să o împingem, să o scoatem din zăpadă cu lopețile. Indiferent ce se poate întâmpla, sărim cu toții în ajutor și nu ne văicărim. De acord?
– Daaa! Uraaaa, plecăm!, au sărit bucuroși, picii, să mă sărute.
Virgi, în pragul sufrageriei, mijea.
– Nu râde pe sub mustață! Știu că tu i-ai împins de la spate, să se lingușească de mine până când cedez. Acum să te văd, unde o să punem toate bagajele?
– Pun porbagajul aerian, nu-ți fă probleme. Tu sună-ți prietena, să îi spui că mergem. Oricum, nu mai plecăm azi, vreau să mă duc la nea Vasile, mecanicul, să se uite puțin la mașină. Opelul îl las în fața blocului, l-om repara când ne întoarcem. Așadar, e hotărât, plecăm mâine dimineață. Ajunul e tocmai poimâine, avem timp. Înapoi la bagaje, copii!
3 poza

În chiote de bucurie, m-am apucat de butonat telefonul. Degeaba. Pas să-mi răspundă cineva. Nu aveam decât telefonul Mariei care suna în gol. Am sunat de zeci de ori. Nimic, nici un rezultat. Alt număr nu aveam. De altfel, nici nu cunoșteam cealaltă familie, erau prieteni de-ai ei.
– Na, ce facem acum? Unde naiba să plecăm! Nici măcar nu știm cum o cheamă pe mătușa ei sau care e numele pensiunii.
– Ești prea prăpăstioasă. Plecăm, gata, am stabilit.
– Păi și dacă nu-i găsim? Unde plecăm de nebuni?
– Or avea telefonul prin bagaje, ne răspund ei. Și dacă nu ne răspund, iata na! Cât de mare crezi că este Moeciu? Două trei ulițe, acolo.
– Știi tu asta? Noi n-am fost pe acolo niciodată.
– Nici eu, dar n-are cum fi foarte mare. Ai să vezi, ne uităm după mașina lor prin curțile oamenilor și-i găsim. Doar le știm numărul. Asta dacă nu ne răspund la telefon.
Hmm, nu eram prea sigură că are dreptate, însă nu mai puteam da din nou înapoi. Copiii erau prea fericiți, se reapucase de împachetat într-o gălăgie râzăcioasă. Poate că avea și Virgi dreptate. ”O fi în bagaje telefonul Mariei. Mâine, când vom fi pe drum, ei sunt deja acolo. Cu siguranță va răspunde”. Cu acest gând, cam iresponsabil, am dat deoparte toate temerile, hotărâtă să le fac pe plac și să mă bucur de vacanță, alături de ei. În fond, eram împreună, asta era singurul lucru important.
Drumul spre Moeciu a fost minunat. Micuțul nostru Oltcit alerga, fornăind din toate încheieturile, luându-se la întrecere cu mașinile luxoase, dinăuntrul cărora ne priveau disprețuitor pasageri și șoferi, trecând pe lângă noi ca fulgerul. Nu prea câștigam întrecerea cu ele, dar nu ne păsa. În mașinuța noastră second-hand era cald și bine. Și, mai ales, era veselie, cântam colinde toți patru, inventând versuri aiuristice de care ne prăpădeam de râs. Nu-mi părea rău că plecasem, chiar dacă stăteam înghesuiți, cu bagaje printre noi, la picioare, peste tot. Până la urmă, renunțasem la porbagajul aerian.
Treceam prin zona ardelenească, locuită majoritar de unguri. Respiram aer plin de miros de cozonaci, aromiți cu nucă și rom, și de cârnați proaspeți. Fumul se încolăcea alene, ieșind în rotocoale străvezii pe coșurile caselor, împodobite cu beteală și luminițe. Toată suflarea se pregătea de sărbătoare. Îmi imaginam, dincolo de zidurile reci, gospodine care aruncau un ochi expert asupra covoarelor, să nu rămână nici o scamă rătăcită, învelind zeci de sarmale sau fierbând carnea de răcituri. Noi alergam spre un loc necunoscut, în speranța unei vacanțe de vis.
– Uauuu!
4 poza
Întram în Moeciu iar uimirea depășea cu mult ceea ce crezusem. O mare de lumini vesele ne priveau de pe toate dealurile, de aproape sau de departe. Casele erau înconjurate cu sute de beculețe, sclipind în toate culorile. Brăduți împodobiți, de prin curți sau de după geamuri, ne făceau strengărește cu ochiul. Se înserase. Și ceea ce crezusem noi că putem descoperi în curți, pe două trei străduțe, devenise imposibil. Aia nu era o localitate micuță în care să ne învârtim puțin și să ne găsim prietenii. Era o stațiune uriașă cu sute de străzi și străduțe. Casele erau răsfirate, până sus, hăt în munte. Amuțisem.
– Acum ce facem? Unde putem descoperi mașina Mariei, în marea asta de case și străduțe?, am răbufnit, îngrijorată.
– Pănicoaso! Nici n-am intrat bine și deja te vezi dormind în mașină, Virgi cu copiii râdeau pe înfundate de spaima mea. Numai că eu îi zărisem o venă zbătându-i-se la tâmplă. Era și el îngrijorat, dar se ferea să o arate.
Două ore am rătăcit pe străzi, mai largi și mai înguste, lungindu-ne gâtul să zărim ce mașini se găseau în curțile oamenilor. Nici măcar nu puteam vedea dincolo de gardurile înalte, care nu lăsau privirea să descopere ceva. Cât despre telefon, sunasem tot drumul. Nu numai că nu-mi mai răspundea nimeni, robotul mă anunța că este închis sau în afara ariei de acoperire. Aveam lacrimi în ochi de ciudă. Dacă n-am fi plecat, la ora asta am fi fost acasă, la căldură, pregătind bunătăți de sărbători. În loc de pace și liniștea căminului, noi umblam de nebuni, încercând fără succes să găsim două mașini de Iași, undeva în curtea sutelor, dacă nu miilor, de case care se zăreau, luminate de ornamentele de sărbători. De peste tot se auzeau voci vesele, râsete și colinde.
– Hai să căutăm o pensiune, am propus, încercând să ascund faptul că aveam lacrimi în colț de iris. Se lasă noaptea dea binelea și este clar, nu vom da de ei, cel puțin în seara asta. Suntem cu toții frânți de oboseală.
– Mama, ne este foame și am oboist, s-au plâns copiii.
– Să nu vă aud! V-am avertizat de acasă că indiferent ce s-ar întâmpla, nu vreau să vă aud plângându-vă. Au tăcut. Mi-a părut rău, îi certam degeaba, răzbunându-mă pe ei din cauza nervilor încordați. Ce vină aveau? Nici una.
Alte două ore am bătut la ușa tuturor pensiunilor pe care le-am întîlnit. Ne întâmpina același răspuns, invariabil, ””Nici un loc liber, nici o cameră disponibilă”. Gândul că vom dormi în mașină devenise ciudat de insistent, părea a fi singura soluție.
5 poza
Afară se lăsase un ger sec, zăpada scârțâia sub pașii noștri. Eram nervoși, obosiți și speriați, cel puțin eu cu pruncii. Ce Crăciun urma să mai facem și noi! N-aveam nimic de mâncare, găsisem pe drum tot felul de țărani, care ne îmbiase cu preparate de Crăciun, dar refuzasem, Virgi le voia din Moeciu, proaspete. Înoptatul în mașină nu-mi crea, nici el, un sentiment de siguranță. Nu aveam pături cu care să ne învelim iar Vlad răcea foarte repede.
– Haideți să ne gândim la o soluție, nu vreau să vă mai văd mutrele supărate. Știu, poate am greșit că am plecat aiurea. Dar dacă ne apucăm de bocit, tot nu rezolvăm mare lucru. Să ne întoarcem n-avem cum, e noapte, suntem cu toții obosiți. Iar eu nu cred că mai pot conduce până acasă. Tu, nici atât, știi bine că noaptea ai probleme din cauza miopiei.
Virgi a dat tonul calmului. Numai că eu nu mă puteam calma. Soluție? De unde naiba să o scoatem? Prin minte îmi umblau mii de gânduri, însă nici unul nu se concretiza într-o soluție. Când, deodată…
– N-aveai tu o angajată de pe aici? Rodica și nu știu mai cum…
– Daaa! Stai că am numărul ei de telefon. Vezi că nu-i dracu’ așa de negru!? Dacă nu intrăm în panică, totul se rezolvă. Nu, nu Rodica este de aici, locuiește în Brașov. Dar a povestit odată că are bunicii dintr-un sat, în apropiere de Moeciu. A zis și satul, dacă mă chinui nițel o să îmi aduc aminte cum se numește.
Nici Rodica nu răspundea. La naiba, numai ghinioane. Cine știe la ce petrecere era dusă sau unde își lăsase telefonul. Am început să plâng de nervi, cu sughițuri. Sărbători distruse, asta ne aștepta, pentru că mă lăsasem coruptă de rugămințile lor. Pe bancheta din spate, copiii nu păreau nici ei prea fericiți. Dar tăceau chitic, de teamă să nu le reproșez plecarea.
– Gata, femeie, termină cu bocitul!, s-a răstit Virgil. Faci din țînțar armăsar.
– Și ce vrei să fac, să mă bucur?, i-am întors vorba, la fel de răstit.
– Nu, dar nici să te apuci de plâns. În fond, suntem împreună, asta este cel mai important.
– Sigur, împreună în ceață, ce să spun!? Dezamăgită și speriată, nu mai aveam chef nici măcar să mă cert. Voiam acasă, în siguranța căminului meu.
– Gata, mi-am adus aminte satul. Întrebăm pe unde să o luăm și mergem acolo.
– Și? Ce facem acolo?, l-am ironizat, ridicând tonul. Mă scotea din sărite calmul lui ardelenesc.
– Îi căutăm pe bunicii Mariei. Sunt bunici după tată și ea nu este căsătorită. Trebuie să îi cheme la fel ca pe Maria.
Nici nu mai conta dacă eram sau nu de acord. Virgi nu mai asculta. A oprit mașina, a întrebat un localnic unde este satul cu pricina și a pornit, în graba mare, spre un alt necunoscut. Lăsam în spate luminile din Moeciu. Aveam să găsim, oare, cazare în locul spre care ne îndreptam? Habar n-aveam. În întunericul din mașină, auzeam respirația copiilor din spate, care se ghemuiseră unul în celălalt. Câte un oftat lung se auzea, din când în când, spărgând liniștea. Era modul meu de a elibera îngrijorarea, care nu mă lăsa în pace. Virgi tăcea, conducând îndârjit, hotărât să ne demonstreze că întotdeauna mai este o soluție.
Prin geamul înghețat zăream brazii aliniați de-a lungul șoselei, cu crengile atârnând în jos, grele sub greutatea zăpezii. Treceam prin zone de poveste. Oltcitul se luase la trântă cu drumul, care suia pieptiș. Urcam. În zare se zăreau luminițe.
– Acolo trebuie să fie satul, după cum mi-a zis localnicul din Moeciu. Sper să putem da de bunicii Rodicăi.
– Și să aibă și unde să ne cazeze, am cârcotit eu, din întuneric.
În mașină se făcuse răcoare, semn clar că afară se lăsase ger. Dincolo de aerul rece , îmi venea să sărut răbluța. Nu se oprise niciodată, hotărâtă să nu ne mai încarce și cu problemele ei tehnice. Ea, care în Iași se oprea din te miri ce, se comportase la o vitează.
– Uite o crâșmă sătească. Intru și întreb.
6 poza
– Vin și eu, să mă mai dezmorțesc. Copii, lăsăm mașina pornită, stați aici la căldură.
– Da, mama, am auzit două glăsicoare obosite.
– Bună sara. Am ave și noi o întrebare, di nu vi-i cu supărare, Virgi vorbea ardelenește. Mi-era tare drag cum își schimba accentul în momentul în care ajungea în Ardealul lui.
– D-apăi întrebați, că nu costă, ne-a spus, zâmbind, un bărbat care ședea la o masă.
– Căutăm o familie, Hodoș. Au un băiat ce locuiește în Brașov.
– No, Hodoș și mai cum?
– Nu mai știm. Hodoș. Sunt doi oameni mai în vârstă.
– N-aș ști să-ți spun, domnule. Bărbatul s-a întos înapoi la păhărelul de pălincă, care îi făcea, probabil, viața mai frumoasă.
Virgi a dat să iasă. Observând că chelnerița, o fată tânără și frumușică, ascultase cu mare atenție conversația, mi-am încercat și la ea norocul.
– Domnișoară, poate știți dumneavostră ceva. E tare târziu, suntem de la drum lung, cu doi copii obosiți și flămânzi în mașină.
– Mai spuneți ceva despre ei, poate îmi dau seama de care alde Hodoș vorbiți, m-a îndemnat tânăra.
– Au o nepoată…. Ziaristă, la Iași.
– Bade Vasile, cred că-i caută pe alde Gheorghe Hodoș, ăl de stă cu casa lângă brutărie. Rodica, nu?, s-a întors către mine.
– Da, Rodica, am confirmat, bucuroasă.
Ultimele minute le-am străbătut în tăcere. Chelnerița ne explicase de-a fir a păr cum să ajungem la badea Gheorghe. Nu era departe. Mai rămânea să ne și găzduiască.
– Care-i acolo?, am auzit un glas aspru, deschizând ușa casei. Lătratul furios al câinilor și bătăile noastre în poartă scosese gospodarul dintre plapumi.
– Oameni buni, bade Gheorghe. Vrem să vorbim ceva cu matale.
– D-apăi buni dară îs hi, nu zâc nu. Numa’ nu știu, ci cătați noaptea pe la poarta noast’?
– Io-o șeful Rodicăi, bade. Nepoata dumitale. Am vre un pat șî-o perină să ne hodinim. N-am găsât nici o pensiune liberă.
– No, intrați, intrați! Azor, ia mai tăceți din gura ce spurcată! Mărie?, scoalî că avem musafiri.
7 poza
Am intrat într-o căsuță mică, cu un pat mare așezat lângă sobă. Cred că era o bucătărie. Înăuntru era tare cald și bine. Bătrânul, un dac, scos din pozele din cartea de istorie. Mă aflam în fața unui dac, puteam să jur asta. Înalt, cu spatele drept, badea Gheorghe își purta părul alb și mustața răsucită cu mândrie. Era în pijamale, peste care îți pusese un suman pe care-l trăgea cu jenă, încercând să acopere ținuta de noapte în care îl găsisem. Mie îmi venea să intru în pământ de rușine. Dădusem buzna peste doi oameni bătrâni, care se băgaseră de ceva vreme în pat. Băbuța s-a sculat amețită, fără să înțeleagă mare lucru, trăgând peste cămașa de noapte, țesută din in, un capot flanelat.
– Să ne scuzați ținuta, noi ne culcasem. Și zîci că ești șeful Rodicăi? Îi fată bună.
– Fată bună, nea Gheorghe. Hai să-ți povestim cum am ajuns la matale.
În vreme ce badea Gheorghe a tras un scaun la masa de lângă geam, invitându-ne acolo, gata să ne asculte povestea, tanti Maria i-a luat pe copii lângă sobă, ajutându-i să-și dea jos geaca și căciulile. Abia acum îi vedeam, erau frânți de oboseală, cu ochii duși în fundul capului. Bieții de ei!
– Marie, mai avem tocană de fasole? Ia, pune-o la încălzât, scoate și niște castraveți murați! Or fi morți de foame. Cât îmbucă ei ceva, mă duc să fac focul în casa mare. Atâta numa’ , că s-o încălzi destul de greu, îs pereții înghețați.
N-am mâncat niciodată ceva mai bun ca fasolea pusă în față de tanti Maria. Eram cu toții atât de flămânzi, că am fi mâncat orice, dar tocănița era minunată. Copiii, care făceau mofuri când găteam fasole, au lins blidul. Mă uitam la ei și nu-mi venea a crede. Mormăiau de plăcere. Căldura le îmbujorase obrazii.
Casa mare, cum îi spunea badea Gheorghe, avea trei camere. O cameră mare, fără sobă, unde erau aliniate castroanele de răcituri, cozonacii înveliți în ștergare și tăvi de prăjituri care îți lăsau gura apă, numai când le priveai. Cele două camere, unde aveam să punem capul pe pernă, dădeau una dintr-alta. Sobă era numai una dar construită așa încât un perete de teracotă se afla și în cealaltă cameră. Mamă, ce frig era! Îți pătrundea în toate oasele. Dar n-am mai comentat, aveam unde dormi. Ne-am băgat în patul rece îmbrăcați, în trening și cu fes pe cap. Copiii au adormit imediat, zgribuliți, acoperiți peste cap cu niște plapume de puf. Eu m-am învârtit toată noaptea, atentă să nu las să se stingă focul. Spre dimineață se făcuse cald și bine și, considerând că misiunea mea de mamă putea lua o mică pauză, m-am lăsat pradă somnului.
M-am trezit târziu. În curte se auzeau chiote de bucurie. Nu mai era nici urmă de familie prin casă. Nedumerită, m-am uitat pe geamul la care atârnau perdele țesute și cusute de mâna unei vrednice gospodine. Afară, copiii se băteau cu bulgări de zăpadă. De sus, din cer, cădeau fulgi uriași peste ei. Ningea des de parcă se răsturnase toată zăpada din cer.
Era ajunul Crăciunului și noi umblam aiurea, fără să știm unde vom fi mâine. Badea Gheorghe ne spusese că ne poate găzdui numai până în prima zi de Crăciun, când aveau să-i vină pruncii acasă. Avea nevoie de toate camerele. Virgil insistase să stăm până atunci, să petrecem seara de ajun tot la ei. ”Măcar să vadă copiii obiceiurile”, mi-a spus și am acceptat, dacă tot ne rătăcisem prin părțile acelea de vis. Își făcuse planul, în prima zi de Crăciun, cu bagajele făcute, treceam să vizităm castelul Bran și apoi, cu mașinuța noastră eroină, urma să o luam cătinel către casă.
– Mama, uită-te ce frumos este aici, m-au întâmpinat copiii veseli, cu obrajii roșii de ger și ochii strălucind de bucurie. Ești leneșă, te-ai trezit ultima.
Copiii aveau dreptate. Era atât de frumos că mi s-a tăiat respirația. Casa era așezată în pantă iar de jur împrejur se vedeau doar căciulile suratelor ei, pline de zăpadă. Pe dealurile din depărtare, zăpada se înstăpânise, ca o regină albă.
8 poo
Țurțuri uriași de gheață atârnau de streașina casei. De sus cădeau necontenit fulgi mari, topindu-e pe obrajii calzi. Eram în povești.
– Virgi pe unde-i?
– La bucătărie, stă de vorbă cu badea Gheorghe.
– Nu știți, este cafea?
– Habar n-avem, noi am mâncat zacuscă de ciuperci, pâine cu magiun și am băut ceai.
– Nu v-a fost frig astă – noapte?
– Nuuu. Adică da, la început. Dar apoi, ca prin minune, s-a făcut din ce în ce mai cald. Dimineață ne-am trezit transpirați.
M-am târât spre bucătărie, încă simțeam oboseala drumului și somnul pe sponci.
– Săru-mâna, bună dimineața!
– Bună dimineața, scumpă doamnă. Cam puțin ați dormit.
– E bine, bade, am dormit suficient, vă mulțumim.
– Ați domit puțin, mi-a povestit domnul Virgil că ați întreținut focul toată noaptea. Mamă grijulie. Haideți la o cafă, să vă reveniți.
– Hai, m-a îndemnat și Virgi, bea-ți cafeaua și mergem să facem ceva cumpărături. Este târg de produse tradiționale la Moeciu. Facem cumpărăturile de azi. Mâine, în drum către casă, nu mai găsim nici un magazine deschis. Iar acasă…
– Da, știu. Ai aflat, e deschis castelul Bran mâine?
– Este. Azi ne ocupăm de cumpărături și mergem pe deal cu copiii la sanie. Mîine dimineață mergem la castel, în drum către casă. E bine?
– Bine, e bine.
Ziua a trecut ca fulgerul. Copiii n-au vrut să meargă cu noi, se apucaseră să ridice un om de zăpadă. Am cumpărat din Moeciu tot felul de bunătăți, ne-am învîrtit din nou pe străduțe, sperând să dăm de prietenii noștri. Zona era atât de minunată încât n-am fi plecat. Inutil, n-am reușit să ne găsim prietenii iar telefonul era la fel de mort. La prânz, tanti Maria ne-a adus să mâncăm o supă de roșii și cartofi prăjiți cu salată de varză murată, tăiată feliuțe și unsă bine cu ulei. Am fi putut să dăm iama în bunătățile proaspăt achiziționate, dar am fi jignit gazdele. Nu mâncau de frupt până în ziua de Crăciun, așa că am intrat în ritmul lor, firesc și natural.
După amiaza ne-am petrecut-o cu copiii la derdeluș.
9 poza
Tanti Maria a scos din magazie două sănii, făcute de mâna lui badea Gheorghe, care mi-au adus aminte de copilărie, de dealul Oprișenilor ce adăpostise toate trântele prin zăpadă și bulgăreala cu copiii vecinilor. Râsetele copiilor, bucuria care le lumina fața, voioșia lor și oamenii simpli care ne primiseră cu drag în casa lor, cu toate că eram niște străini, au făcut ca orice supărarea să dispară, topindu-se la fel ca fulgii care cădeau de sus. Ningea Dumnezeiește, și satul de la poalele munților se transformase într-un basm din cărțile copilăriei.
Seara a fost un anume și nedeslușit acasă. Am stat în bucătărie cu gazdele noastre, eu cu un ceai de tei în față, Virgi, cu un păhărel de pălincă. Ascultam vrăjită povești din război, spuse de nea Gheorghe în mare taină și întrerupte, din când în când, de tanti Maria, care trebăluia pe lângă sobă, atentă la sarmalele ce borboteau, încet, pe plita încinsă.
10 poza
– Da’ mai lasă-i în pace, Moșule! Poate n-au chef de poveștile tale învechite.
– Lasă-l să povestească! E așa de frumos la voi, parcă am fost aruncați într-un tărâm fermecat. Ne plac poveștile lui badea Gheorghe.
Copiii, așezați pe două scăunele lângă sobă, sorbeau fiecare cuvânt, cu gurile căscate. Mai auziseră povești din război de la bunicul lor, dar badea Gheorghe avea un mod hâtru de a povesti ororile pe care le trăise. Uneori, povestea se întrerupea pentru o vreme, fiind nevoiți să ieșim afară și să ascultăm veștile și urările copiilor cu nasuri roșii, cu trăistuțe atârnate în gât, care strigau, de la poartă, din toți bojogii:
– Primiți cu colinda?
Colindatorii, focul din soba și poveștile lui badea Gheorghe mi-au adus în dar un somn biincuvântat. Părea că realitatea se întrepătrundea, tainic, cu visele în care mă legănam pentru că am auzit voci cunoscute, undeva in jurul meu.
– Mami, scoală-te, scoală-te! Azi plecăm, trebuie să facem ordine și să pregătim bagajele.
– Hoo, că nu dau turcii. Cât este ora?
– Nouă.
Dormisem mult, fără griji. După noaptea rece de dinainte, pereții camerelor se încălziseră și n-a mai fost nevoie să stau de planton. Era cald și plăcut în casa mare.
– Virgi unde-i?
– Încălzește mașina.
Ne-am luat rămas bun de la tanti Maria și badea Gheorghe. Cu lacrimi în ochi i-am îmbrățișat. Fără să ne cunoască, ne oferiseră două zile de basm. Le părea și lor rău că plecăm dar …, era ziua de Crăciun și familia avea întâietate în fața musafirilor străini. Am înfulecat, în grabă, o felie de cozonac cu nucă și mac și am pornit la drum. Spre castelul Bran.
– Mami, nici n-ai observat aseară, Oli a avut curtezani, Vlad râdea pe înfundate, apărându-se de pumnii soră-sii.
– Taci, pârâciosule!
– Ce curtezani? Ia, povestiți! Lasă-l, măi, să spună, nu-l mai înghionti, zgâlțâiți mașina.
– Păi, din colindătorii ăia mai mari care au venit, unul i-a spus că e frumoasă și a întrebat-o dacă nu vrea să meargă la discotecă.
– Serios? Virgi, tu ai auzit?
– Am auzit. Dar nu m-am băgat.
– Eu de ce nu știu nimic?
– Erai mai în spate, cu tanti Maria.
– Și ce i-ai răspuns, dragă?
– Ia lăsați-mă în pace! N-aveți altceva ce povesti?, s-a burzuluit fata la noi.
– I-a spus un ”nu”. Știi tu, unul din ăla sec, cum știe Oli, a continuat Vlad, fără să se lase intimidat de ghionturi.
– Săracul băiat, o fi crezut că ești o orășancă încrezută, nu o fetiță timidă.
M-am întors către copii, studiind fata cu coada ochiului. Eu o consideram o copilă dar, se pare, în ochii altora devenise deja o domnișoară. Avea obrajii în flăcări, rușinată. Fetița mea fusese curtată de un băiat, asta era o veste.
– Gata, hai să nu mai râdem de ea, a oprit, Virgi, veselia din spate. Lăsați fata în pace.
În castel, ne-am pierdut unii de ceilalți Copii au alergat înainte, încântați să vadă, să privească, să citească inscripțiile. Noi, mai încet, moșnegește.
– Vă așteptăm la mașină, văd că vreți să faceți fotografii în toate cotloanele.
– Bineee, ne vedem acolo. Mai stăm puțin.
La ieșirea din castel, am auzit în spate o voce, care mi s-a părut cunoscută
– Hei! Hei, ce faceți voi aici?. N-am întors capul, cine știe pe cine striga femeia din spatele meu.
– Lili, Virigil? Nu-mi vine să cred, voi sunteți!
– Maria!
Colega mea, împreună cu copiii. Ne uitam una la alta, cu uimire. Ne regăsisem, fără să depunem vreun efort.
11 poza
După povestea perpețiilor prin care trecusem, Maria a tras de noi să rămânem, să petrecem mai departe vacanța, la pensiunea mătușii ei. Eu mă cam săturasem de neprevăzut, voiam acasă, dar am cedat din nou rugăminților familiei care n-avea nici un chef să se întoarcă.
– Să vezi ce surpriză le facem celorlalți. N-au vrut să vină la castel, așa că am plecat numai eu cu copiii.
– Maria, sigur nu deranjăm?
– Sigur, sigur.
– Te-am sunat să-ți spuneam că venim și…
– O, Doamne!, mi-am uitat telefonul la Iași.
După cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, nici vacanța noastră nu se termina cu un drum către casă, în prima zi de Crăciun.
Gazda a fost bucuroasă de venirea noastră, o familie în plus însemna bani mai mulți. Mi s-a părut, însă, că nu toată lumea era la fel de fericită de apariția noastră surprinzătoare. Cele două familii ocupaseră toate camerele și venirea noastră i-a obligat să se restrângă, să se înghesuie. Camerele erau mici iar paturile pentru copii atât de înguste că i-am văzut și pe ai mei strâmbând din nas. Ne cam împiedicam unii de ceilalți.
Zilele, rămase până la Revelion, au trecut într-o plictiseală generală. Grătare, băutură și cam atât. Beție și somn. Noi, foarte puțin băutori spre deloc, nu ne încadram în peisaj. N-avea nici unul chef de ieșit din casă sau de excursii. Copii se mai jucau pe afară dar, cum ninsoarea se oprise, soarele transformase zăpada într-o zloată urâcioasă și umedă. Mult mai frumos fusese la badea Gheorghe.
– Mamă, ne-am plicitsit de moarte, mi-au comunicat copiii pe șoptite, să nu ne audă ceilalți.
– Și ce vreți să vă fac? Voi ați ales să rămânem.
– Hai să plecăm undeva.
– E 31, unde să plecăm?
– Hai la Sinaia, a sărit Virgi. Urcăm la cota 1400 și mâncăm o ciorbă.
– Doamne, voi sunteți nebuni! Cu rabla noastră?
– Mama, nu mai vorbi de rău mașinuța, ne-a adus până aici, fără nici un fel de probleme.
– N-o știți voi pe mama!? Cârcotașă, mai întotdeauna. Până la urmă, cedează, o să vedeți. Și da, ca să-ți demonstrăm că mașina e grozavă, am de gând să urc cu ea până sus.
– Sunteți nebuni, v-am mai spus.
Sigur că am cedat. Puteam să rezist când toți trei au sărit pe mine, pupându-mă, îmbrățițându-mă? Din politețe, i-am invitat și pe ceilalți.
– Azi? Exclus. Vrem să dormim, să fim odihniți pentru la noapte.
– Ca să facem, ce?
– Să ne distrăm.
Da, băutură și mâncare, asta era marea distracție. Aveam păreri diferite, așa că n-am mai insistat. Aveam, din nou, emoții cu mașinuța. Dacă nu făcea față urcușului? Atât ar mai fi trebuit, să se strice, n-am fi găsit nici un mecanic în noaptea dintre ani. Copii cu Virgi râdeau de mine și de fricile mele.
Drumul către Sinaia și urcușul la cota 1400 a fost de vis. Eram din nou în cartea cu povești. Pădurea era chiciurată, căzuse peste ea o ploaie de argint. În mașină se reînstăpânise veselia, răcneam cu toți cântecele, acoperind muzica de la casetofon.
Când Oltcitul n-am mai vrut să urce, am intrat în panică. De sub capotă ieșea fum. Mă și vedeam în mijlocul munților, singuri în noaptea de Revelion. Am fi putut să urcăm cu telefericul sau pe jos, dar draga mea familie hotărâse să-mi provoace alte și alte emoții. Și să-mi demonstreze că jigneam mașina, făcând-o rablă.
– Acum ce facem?
– Iar începi, pănicoaso!
Am împins-o, ne-am chinuit să o facem să depășeacă greul. Mașina s-a zbătut să urce dar degeaba. Pe sub stratul subțire de zăpadă era gheață și bietul Oltcituleț se opintea, fără nici un rezultat.
12 poza
– Ne urcăm noi pe capotă, ne-au propus câțiva tineri, care urcau muntele pe jos. Trebuie să fie mai grea în față ca să facă față gheții.
– Hai, urcați!, a acceptat Virgil.
De pe marginea drumului, mă uitam siderată. Mașinuței îi plăceau fetele care se cocoțaseră pe capotă. Mergea voinicește, parcă prinsese aripi. Fetele pozau, strâmbându-se în fel și chip, ca în revistele auto care prezintă mașini de lux. Copiii băteau din palme, bucuroși de aventură iar băieții, partenerii fetelor, mergeau în spate, hotărâți să mai și împingă rabla, dacă ar fi fost nevoie. Cu viteza I, încet – încet, mândru de frumoasele fete de pe capotă, Oltcitul a ajuns la cota 1400. Nu-mi venea să cred, urcasem muntele cu mașina pe care o criticasem tot drumul. Ea era vitează, noi niște nebuni iresponsabili.
-Vasilică cu noroc,
Vasilică cu noroc,
Marcă banul ca să ai noroc la anul!
Un țigănuș, până în zece ani, se plimba de colo – colo în vârf de munte, cu un miel alb în brațe, legat cu fundă roșie la gât. Miorlăia câteva cuvinte, cerșind, de fapt, bani la ieșirea din restaurant, unde mâncasem o ciorbă de perișoare, bună și fierbinte. Voiai să pui mâna pe miel ”ca să ai noroc”, trebuia să pui un ban alături. Nu știam obiceiul, părea amuzant.
13 poza
– Ce fals!, Vlad avea un râs ștrengăresc în voce.
– Ce-i fals, mami?
– Asta cu Vasilică.
– Probabil e de la faptul că mâine e Sfântul Vasile.
– Da, dar tot este fals.
– De ce?
– Păi tu ești Vasilica cu adevărat, nu bietul miel. Virgi, mai bine îi legăm mamii o fundă roșie la gât. Facem ceva bani cu ea, nu? Îi punem alături buletinul, să se vadă că nu mințim. Ha, ha, ha!
– Daaa, Vasilica cu noroc! Hai să-i cântăm mamii!
– Ei, lasă, lasă, vă arăt eu!
În chiotele copiilor, care îmi cântau cântecelul țigănușului, o bătaie cu bulgări de zăpadă s-a încins sus, la cota 1400. Din parcare, Oltcitul ne privea, cu bunăvoință. Se odihnea, gata să ia din nou în piept greutățile de la coborâre, pe ghețuș. Nici nu știa, bietul de el. A doua zi urma să-l supun din nou la cazne, plecam către casă. Trebuia să fiu acasă pe doi ianuarie, aveam de rezolvat câteva chestiuni profesionale. Mă rugam din tot sufletul să nu-și dea obștescul sfârșit, să reziste ducându-ne, în siguranță, acasă.
Drumul înapoi, de la Sinaia la Moeciu, a fost floare la ureche. Bătrânica noastră, ținută de căpăstru de Virgil, un maestru la volan, a coborât și urcat pantele cu grație chiar dacă, din când în când, i-ar fi trebuit niște patine. Pe alocuri a încercat să danseze pe gheață, să se întoarcă, să facă piruete. Fără succes, Virgi o readucea pe drumul drept, cu blândețe și fermitate.
Se însera când am ajuns. Pe la case răsunau, veseli, copoțeii, semn că Anul Nou se apropia cu repeziciune. Gazdele pregătiseră masa festivă într-una din camere iar afară, în curte, un munte de vreascuri și lemne. Așteptau să le dăm foc.
– Maria, facem foc de tabără?
– Cam așa ceva. Mai mult un grătar în aer liber.
– Unde-s ceilalți?
– Nina e cu copiii la bucătărie, băieții dorm. Sunt supărată rău de tot. S-au pilit, ca de altfel în fiecare zi. Nu știu dacă or să se mai trezească în seara asta, îi doare în cot de Revelion.
Of! Asta era singura mea nemulțumire la amicii noștri. Înțelegeam distracția cu totul altfel, fără prea multă băutură. Și, în nici într-un caz, cu pierderea rațiunii.
14 poza
Aveam norocul să am alături un bărbat minunat, pentru care băutura era un moment de celebrare, un strop de ”La mulți ani” și atât. Știam însă prea bine cum e să stai alături de un om care nu se poate abține, trecusem printr-o relație asemănătoare cu tatăl copiilor. Poate și de asta detestam să mă apropii de bețivi, încă mă dureau clipele de pe vremuri.
– Maria, îmi pare tare rău! Am cum să te ajut?
– N-ai, e problema mea. Hai să nu mai vorbim despre asta. Ce faceți mâine, plecați?
– Da, ți-am spus. Voi?
– Noi mai rămânem vreo două zile.
Mahmurii s-au trezit pe la zece seara, s-au așezat la masă și s-au apucat din nou de golit sticlele de băutură. Cu groază să nu asiste copii la vreo scenă sau să audă cuvinte nepotrivite, i-am atras afară, la focul de tabără aprins de gazde. Norocul nostru că vajnicii petrecăreți n-au rezistat prea mult, au căzut la datorie destul de repede, adormind cu capul pe masă. Gazdele cu Maria i-au târât în camere, de unde se auzea, până afară, sforăitul lor bahic.
Noi am stat în curte până după miezul nopții. Virgi a pus muzică la casetofonul din mașină și am dansat ca nebunii, în jurul focului.
15 poza
De mâncat, am ciugulit doar, ne săturasem la Sinaia cu ciorba. În plus, ronțăisem alune pe drum. La miezul nopții ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat și ne-am dorit tot binele din lume pentru anul care stătea să înceapă. I-am sunat și pe cei dragi, care nu erau lângă noi. Tavi, copilul nostru mai mare, plecase la Timișoara la prietena lui. În telefon se auzeau muzică și râsete, dovadă că se distra minunat cu grupul de prieteni, cu care petrecea. Părinții mei erau la televizor, pregătindu-se de culcare iar mama lui Virgi, draga de Buni, venise să stea în noaptea dintre ani la noi acasă. Bineînțeles că abia a auzit telefonul, concentrată să inventeze, în bucătărie, tot felul de bunătăți care să ne aștepte.
Odată cu Anul Nou a sosit și ninsoarea. Din cer a început să cearnă cu fulgi deși și mărunți. Se jucau obraznic prin aer, ca niște copii neastâmpărați.
– Hai, toată lumea la culcare, mâine plecăm, a stopat, Virgi, zbenguiala din curte. E drum lung și dacă ninge tot așa….
– Plecăm devreme?
– Nu cu noaptea în cap, dar nici pe la amiază. Mergem prin Cheile Bicazului și n-aș vrea să ajungem chiar pe întuneric.
– Crezi că va ninge mai tare?, l-am întrebat.
– Iar începi cu îngrijorările? Gata cu vorbăria, la culcare.
Dimineața, m-am trezit într-o altă lume, o lume albă. Iarna se pusese serios pe treabă în cursul nopții. Zăpada căzuse fără opreliște, așternându-se cu temeinicie. Cum vântul sufla cu putere, cine știe de când, o spulberase prin unele colțuri, formând troiene. Ningea cu furie și, după cum era cerul de întunecat, nu avea să se oprească prea devreme. Mașinuța noastră ne aștepta cuminte, împovărată cu o căciulă uriașă de zăpadă.
– Virgi, tu crezi că o să răzbim? Cine știe cum o fi în Cheile Bicazului!
– Am să urmăresc știrile la Radio. Răzbim, noi, nu-ți face griji. Numai că, dacă nu plecăm azi, nu știu când vom mai putea pleca, părerea mea. Copii, sunteți pregătiți să înfruntăm zăpada și viscolul? Ce ziceți?
– Suntem, au răspuns cei doi, într-un glas. Nouă nu ne este frică de zăpadă, doar mama este mai panicată. Dar asta este starea ei naturală, ne-am obișnuit.
Râdeau de mine. Am tăcut. Aveam, însă, inima strânsă ghem. Mă uitam ce urgie este afară, mă uitam la mașinuță, o piticoată second – hand, veche, amărâtă, care nu părea făcută pentru o astfel de vreme, și toate relele pământului mi-au roit prin minte.
Am strâns bagajele, ne-am luat rămas bun de la gazde și prieteni și am pornit la drum, către casă. Șoseaua era liberă, mult prea liberă. Eram singurii bezmetici care circulau în prima zi din noul an, dis-de- dimineață, pe o vreme infernală. Ninsoarea se întețise, abia se zărea drumul iar ștergătoarele cu greu făceau față.
Apropiindu-ne de munți, situația a devenit din ce în ce mai rea, alarmantă de a dreptul. Drumul era virgin, neumblat nici măcar de un picior de animal. Mașina rula greu prin zăpada afânată, tot mai multă, roțile afundându-se în marea albă. Prin sate, nici țipenie de om. Iar marginea drumul dispăruse. Ai fi zis că străbăteam un tărâm necunoscut și pustiu. Doar fumul dens, care ieșea pe coșuri, dovedea că dincolo de ziduri, în casele încălzite, lângă sobele în care ardea, probabil, un foc vesel, locuiau oameni. Patru nebuni, într-o cutie de chibrituri care scârțâia din toate încheieturile, hotărâți să cucerească întinderea albă și nesfârșită. Vântul vâjâia pe lângă noi, amenințător, clătinând mașina. Eram în infern. Un infern de poveste, de o frumusețe sălbatică, rece și absolută, pe care mi-ar fi plăcut să-l privesc de la geamul casei, cu o cafea aburindă în mână. Uitasem cu toții că era Sfântul Vasile, ziua numelui meu. Nu voiam decât să ajung acasă, era singurul cadou pe care-l doream.
– Virgi, Viiirgi, cuurbă!, am strigat, speriată, mai mult ghicind că drumul șerpuia. Mă ghidasem după copacii de pe margine, încărcați maiestuos de zăpadă.
– Am văzut, nu urla!, a strigat și el. Atenție!
Încercând să redreseze mașina, a proptit-o cu botul într-un troian uriaș, construit cu migală de viscolul care ne înconjura din toate direcțiile.
16 poza
– Na, asta ne mai lipsea!
– Hai, toată lumea jos. Puneți mâna pe lopeți, să o scoatem din zăpadă! Fără să aud un scâncet. Clar?
N-am crâcnit nici unul, nu era momentul. Era nervos și supărat. Ne aflam departe de orice așezare, trebuia să ne descurcăm. A fost un moment greu. Luptam să dăm zăpada la o parte, să punem mașina din nou pe drum. Chiar dacă munceam toți patru, viscolul o sulfa la loc. Iar de sus curgea fără oprire. O nebunie albă. Mâinile ne înghețaseră de frig, mănușile ne erau ude, noi eram uzi. Vântul aspru ne biciuia obrajii, fără milă, zăpada ne intrase în cizme. Strângeam din dinți și aruncam zăpada cu stoicie și lacrimi în ochi. Noroc că fusesem prevăzători, aveam mai multe lopeți. Când am reușit să dezăpezim mașina, am chiuit de bucurie iar împinsul, ca să pornească, a părut o joacă în fața muntelui de zăpadă pe care-l mutasem. De împins a fost prima, dar nu și ultima oară. Erau momente când, pur și simplu, nu mai voia să înainteze fără ajutor. Zăpada se aduna pe șosea fără oprire, cu insistență. Evitam să mă gândesc la urcușul de pe Cheile Bicazului.
– Dacă ninge și acolo la fel de mult, nu cred că trecem
– Te rog, nu mai speria copiii, mi-a șoptit Virgi. Vedem când ajungem.
O vreme am mers în tăcere. Nici muzica n-o mai pornisem, păstram fiecare strop de benzină. Pe măsură ce înaintam, încet, cu viteza I, ninsoarea a devenit din ce în ce mai rară. Se domolise și vântul.
– Mama, uite, se văd munții! Nu-i fir de zăpadă pe Chei.
– Așa e! Doamne – ajută să ajungem sus. Apoi, nu mai contează, e coborârea și …, drum întins acasă. Ah, n-am crezut să mă bucur atât de mult de verdele pădurii!
Olimpia avusese dreptate, pe partea munților dinspre Ardeal nu era zăpadă iar ninsoarea se oprise de tot. Doar pe margine se zărea câte o pată albă, din loc în loc, de la ninsori vechi. Șoseaua era, însă, uscată ca vara. Habar n-aveam ce era pe partea cealaltă a muntelui. Nici nu mai avea importanță. Olcitul urca muntele voios, parcă nu-și aducea aminte prin ce grozăvii trecuse. Și copiii uitaseră de frig.
– Fir-ar a dracului!
– Nu înjura, te rog! Ce s-a mai întâmplat?
– Am pană. Acum s-a găsit, fix în pantă. Hai, din nou, jos din mașină!
Afară se lăsase ger. Iar printre copaci se zărea cerul, plin de stele. Frigul înțepător se insinua ticălos pe sub haine, pătrunzând în oase.
Copiii au tropăit mărunt pe lângă mașină, câtă vreme Virgi a schimbat roata defectă. Erau obosiți, nu le mai ardea de natură, cu toate că locul în care ne oprisem era minunat. Ne înconjurau brazi uriași și drepți, aliniați pe marginea drumului ca niște străjeri.
17 poza
Pădurea întunecată foșnea tainic, amețindu-ne în șoapte nedeslușite, numai de ea cunoscute. Din când în când, zgomotul pădurii era întrerupt de câte un țipăt ascuțit de pasăre de noapte.
– Hai să plecăm! La cum e vremea, cred că ne ajunge zăpada din urmă.
– Bietul de tine, iar ți-au înghețat mâinile.
– Nu contează, bine că s-a rezolvat.
Coborîrea a fost o joacă, așa cum sperasem. Ciudat, de partea cealaltă a muntelui ninsese. Pe jos era zăpadă de câțiva cemtimetri, însă nu mai conta, coboram. Răsuflam ușurași. Gata, greul trecuse. Ne și vedeam sub duș, sau trântiți pe canapea, la televizor.
Ei, uite, n-a fost să fie lină nici ultima parte a drumului. Trebuia să mai avem o ultimă încercare, ca să încheiem aventura în aceleași acorduri. La ieșirea din județul Neamț, mașina n-a mai vrut să ne ofere căldură. Așa a hotărât ea. S-a ambiționat să ne arate că are suflet și că o exploatasem suficient. Se hotărâse să ne pedepsească. Ne-am înfofolit bine, am tras fesurile pe ochi și am strâns din dinți. Erau ultimii 90 de kilometri, nu avea să ne învingă un pic de răcoare.
Când am parcat în fața blocului, am oftat. Un oftat greu. Nu-mi venea să cred că văd aleea unde locuiam. Nici nu știam dacă oftez eu sau săraca mașină. Fusese eroina principală. Sus, la noi, era lumină, Buni ne spusese la telefon că va pleca, lăsând aprinsă lumina în bucătărie.
1 poza
– Doamne, ce bine e acasă!, am oftat iar, afundându-mă pe canapeaua din sufragerie, cu un geamăt de plăcere. Din bucătărie ajungea pînă la mine un miros bun de ciorbă proaspătă, de prăjitură cum numai Buni știa să o facă și de friptură.
– Hai!, au sărit toți trei cu gura pe mine, nu te mai plânge! Să nu spui că nu ți-a plăcut aventura.
– Nu știu, sunt prea obosită să dau un verdict. Cu siguranță mi-a plăcut că am fost împreună. Mă bucur că sunt acasă. Mă bucur că suntem cu toții întregi, chiar și bătrânica din fața blocului. Vă iubesc pe toți. Și, da, recunosc, a fost o vacanță pe care n-o voi uita niciodată.

De Lili Craciun
Aranjament photo by Airinei Cristian

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , , ,

9 răspunsuri

  1. Cuvinte nu am sa va multumesc pentru frumoasa scriere . Multumesc pentru mentionarea de la urma 🙂

  2. Asta da aventură. Am citit pe nerăsuflate. Eu chiar nu știu cum aș reacționa în astfel de situații…:))

    • Plângi. Cazi. Și o iei de la capăt.

      • I-ti multumesc Lili pentru toate scriile tale! De trei zile citesc la ele! In unele m-a regasesc, in special povestirea asta i-mi aminteste de vremea cind am trecut Carpatii in Moldova (sint 25 de ani de atunci) cu Trabantul, o vechidura! La fel se oprea si trebuia s-a-i schimp bujiile s-au trebuia s-a fie impinsa s-a porneasca. Este lunga povestea mea de aventura-eram numai eu cu fetita mea Bianca de 5 ani (acum are 30!).
        Scriile tale m-a incinta si-mi aduc aminte de copilaria mea, adolescenta si viata de salariat in Romania! Ai mare talent si ai putea s-a pui totul in citeva carti grupate pe subiecte. Citindu-ti scriile am patruns sufletul tau curat ca lacrima! Te respect si te iubesc pentru ceia ce esti si anume tu insuti!

      • Mulțumesc din suflet. Încerc să fac din ele cărți. E greu cu editurile în România, sunt ocupate cu marii scriitori din pușcării 😀 😀 😀 😀

  3. am citit pe nerasuflate si la sfarsit m-am intristat ca s-a terminat,parca as mai fi vrut ceva .FFFFFF frumos !!! exceptional daca a fost real .

  4. Prea frumos ca să fie adevărat. Mulțumiri!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

Între două acasă

- vechi și noi, despre și pentru oameni -

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: