(Foto de aici)

Adun cuvintele în palme frânte,
într-o desagă le îndes, să cânte;
cu lacăte le ferec, să nu știe
că dincolo de vers e nebunie.

Adun durerea-n inimă de piatră,
străină-n lumea rece și deșartă;
și leg la gură dorul de-absolut,
înlănțuind lacrimă-n chip de lut.

Adun, înfiorată,-o mască veche
purtată prea ades, suflet pereche;
și mă trezesc, fantomă fără nume,
că neștiută m-am pierdut în lume.

Adun tot universul în cleștar,
legat cu lanțuri grele de amar;
un ciob de nemurire-s; licărind
pitesc în versuri dorul rătăcind.

Categorii:Poezii