De Sărbători, în necunoscut (Partea a V-a)


DSC00644

Drumul înapoi, de la Sinaia la Moeciu, a fost floare la ureche. Bătrânica noastră, ținută de căpăstru de Virgil, un maestru la volan, a coborât și urcat pantele cu grație chiar dacă, din când în când, i-ar fi trebuit niște patine. Pe alocuri a încercat să danseze pe gheață, să se întoarcă, să facă piruete. Fără succes, Virgi o readucea pe drumul drept, cu blândețe și fermitate.

Se însera, când am ajuns. Pe la case răsunau, veseli, copoțeii, semn că Anul Nou se apropia cu repeziciune. Gazdele pregătiseră masa festivă într-una din camere iar afară, în curte, un munte de vreascuri și lemne. Așteptau să le dăm foc.

– Maria, facem foc de tabără?

– Cam așa ceva. Mai mult un grătar în aer liber.

– Unde-s ceilalți?

– Nina e cu copiii la bucătărie, băieții dorm. Sunt supărată rău de tot. S-au pilit, ca de altfel în fiecare zi. Nu știu dacă or să se mai trezească în seara asta, îi doare în cot de Revelion.

Of! Asta era singura mea nemulțumire la amicii noștri. Înțelegeam distracția cu totul altfel, fără prea multă băutură. Și, în nici într-un caz, cu pierderea rațiunii. Aveam norocul să am alături un bărbat minunat, pentru care băutura era un moment de celebrare, un strop de ”La mulți ani” și atât. Știam însă prea bine cum e să stai alături de un om care nu se poate abține, trecusem printr-o relație asemănătoare cu tatăl copiilor. Poate și de asta detestam să mă apropii de bețivi, încă mă dureau clipele de pe vremuri.

– Maria, îmi pare tare rău! Am cum să te ajut?

– N-ai, e problema mea. Hai să nu mai vorbim despre asta. Ce faceți mâine, plecați?

– Da, ți-am spus. Voi?

– Noi mai rămânem vreo două zile.

Mahmurii s-au trezit pe la zece seara, s-au așezat la masă și s-au apucat din nou de golit sticlele de băutură. Cu groază să nu asiste copii la vreo scenă sau să audă cuvinte nepotrivite, i-am atras afară, la focul de tabără aprins de gazde. Norocul nostru că vajnicii petrecăreți n-au rezistat prea mult, au căzut la datorie destul de repede, adormind cu capul pe masă. Gazdele cu  Maria i-au târât în camere, de unde se auzea, până afară, sforăitul lor bahic.

Noi am stat în curte până după miezul nopții. Virgi a pus muzică la casetofonul din mașină și am dansat ca nebunii, în jurul focului. De mâncat, am ciugulit doar, ne săturasem la Sinaia cu ciorba. În plus, ronțăisem alune pe drum. La miezul nopții ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat și ne-am dorit tot binele din lume pentru anul care stătea să înceapă. I-am sunat și pe cei dragi, care nu erau lângă noi. Tavi, copilul nostru mai mare, plecase la Timișoara la prietena lui. În telefon se auzeau muzică și râsete, dovadă că se distra minunat cu grupul de prieteni, cu care petrecea. Părinții mei erau la televizor, pregătindu-se de culcare iar mama lui Virgi, draga de Buni, venise să stea în noaptea dintre ani la noi acasă. Bineînțeles că abia a auzit telefonul, concentrată să inventeze, în bucătărie, tot felul de bunătăți care să ne aștepte.

Odată cu Anul Nou a sosit și ninsoarea. Din cer a început să cearnă cu fulgi deși și mărunți. Se jucau obraznic prin aer, ca niște copii neastâmpărați.

– Hai, toată lumea la culcare, mâine plecăm, a stopat, Virgi, zbenguiala din curte. E drum lung și dacă ninge tot așa….

– Plecăm devreme?

– Nu cu noaptea în cap, dar nici pe la amiază. Mergem prin Cheile Bicazului și n-aș vrea să ajungem chiar pe întuneric.

– Crezi că va ninge mai tare?, l-am întrebat.

– Iar începi cu îngrijorările? Gata cu vorbăria, la culcare.

Dimineața, m-am trezit într-o altă lume, o lume albă. Iarna se pusese serios pe treabă în cursul nopții. Zăpada căzuse fără opreliște, așternându-se cu temeinicie. Cum vântul sufla cu putere, cine știe de când, o spulberase prin unele colțuri, formând troiene. Ningea cu furie și, după cum era cerul de întunecat, nu avea să se oprească prea devreme. Mașinuța noastră ne aștepta cuminte, împovărată cu o căciulă uriașă de zăpadă.

– Virgi, tu crezi că o să răzbim? Cine știe cum o fi în Cheile Bicazului!

– Am să urmăresc știrile la Radio. Răzbim, noi, nu-ți face griji. Numai că, dacă nu plecăm azi, nu știu când vom mai putea pleca, părerea mea. Copii, sunteți pregătiți să înfruntăm zăpada și viscolul? Ce ziceți?

– Suntem, au răspuns cei doi, într-un glas. Nouă nu ne este frică de zăpadă, doar mama este mai panicată. Dar asta este starea ei naturală, ne-am obișnuit.

Râdeau de mine. Am tăcut. Aveam, însă, inima strânsă ghem. Mă uitam ce urgie este afară, mă uitam la mașinuță, o piticoată second – hand, veche, amărâtă, care nu părea făcută pentru o astfel de vreme, și toate relele pământului mi-au roit prin minte.

Am strâns bagajele, ne-am luat rămas bun de la gazde și prieteni și am pornit la drum, către casă. Șoseaua era liberă, mult prea liberă. Eram singurii bezmetici care circulau în prima zi din noul an, dis-de- dimineață, pe o vreme infernală. Ninsoarea se întețise, abia se zărea drumul iar ștergătoarele cu greu făceau față.

Apropiindu-ne de munți, situația a devenit din ce în ce mai rea, alarmantă de a dreptul. Drumul era virgin, neumblat nici măcar de un picior de animal. Mașina rula greu prin zăpada afânată, tot mai multă, roțile afundându-se în marea albă. Prin sate, nici țipenie de om. Iar marginea drumul dispăruse. Ai fi zis că străbăteam un tărâm necunoscut și pustiu. Doar fumul dens, care ieșea pe coșuri, dovedea că dincolo de ziduri, în casele încălzite, lângă sobele în care ardea, probabil, un foc vesel, locuiau oameni. Patru nebuni, într-o cutie de chibrituri care scârțâia din toate încheieturile, hotărâți să cucerească întinderea albă și nesfârșită. Vântul vâjâia pe lângă noi, amenințător, clătinând mașina. Eram în infern. Un infern de poveste, de o frumusețe sălbatică, rece și absolută, pe care mi-ar fi plăcut să-l privesc de la geamul casei, cu o cafea aburindă în mână. Uitasem cu toții că era Sfântul Vasile, ziua numelui meu. Nu voiam decât să ajung acasă, era singurul cadou pe care-l doream.

– Virgi, Viiirgi, cuurbă!, am strigat, speriată, mai mult ghicind că drumul șerpuia. Mă ghidasem după copacii de pe margine, încărcați maiestuos de zăpadă.

– Am văzut, nu urla!, a strigat și el. Atenție!

Încercând să redreseze mașina, a proptit-o cu botul într-un troian uriaș, construit cu migală de viscolul care ne înconjura din toate direcțiile.

– Na, asta ne mai lipsea!

– Hai, toată lumea jos. Puneți mâna pe lopeți, să o scoatem din zăpadă! Fără să aud un scâncet. Clar?

N-am crâcnit nici unul, nu era momentul. Era nervos și supărat. Ne aflam departe de orice așezare, trebuia să ne descurcăm. A fost un moment greu. Luptam să dăm zăpada la o parte, să punem mașina din nou pe drum. Chiar dacă munceam toți patru, viscolul o sulfa la loc. Iar de sus curgea fără oprire. O nebunie albă. Mâinile ne înghețaseră de frig, mănușile ne erau ude, noi eram uzi. Vântul aspru  ne biciuia obrajii, fără milă, zăpada ne intrase în cizme. Strângeam din dinți și aruncam zăpada cu stoicie și lacrimi în ochi. Noroc că fusesem prevăzători, aveam mai multe lopeți. Când am reușit să dezăpezim mașina, am chiuit de bucurie iar împinsul, ca să pornească, a părut o joacă în fața muntelui de zăpadă, pe care-l mutasem. De împins a fost prima, dar nu și ultima oară. Erau momente când, pur și simplu, nu mai voia să înainteze fără ajutor. Zăpada se aduna pe șosea, tot mai multă. Evitam să mă gândesc la urcușul de pe Cheile Bicazului.

– Dacă ninge și acolo la fel de mult, nu cred că trecem

– Te rog, nu mai speria copiii, mi-a șoptit Virgi. Vedem când ajungem.

O vreme am mers în tăcere. Nici muzica n-o mai pornisem, păstram fiecare strop de benzină. Pe măsură ce înaintam, încet, cu viteza I, ninsoarea a devenit din ce în ce mai rară. Se domolise și vântul.

– Mama, uite, se văd munții! Nu-i fir de zăpadă pe Chei.

– Așa e! Doamne – ajută să ajungem sus. Apoi, nu mai contează, e coborârea și …, drum întins acasă. Ah, n-am crezut să mă bucur atât de mult de verdele pădurii!

Olimpia avusese dreptate, pe partea munților dinspre Ardeal nu era zăpadă iar ninsoarea se oprise de tot. Doar pe margine se zărea câte o pată albă, din loc în loc, de la ninsori vechi. Șoseaua era, însă, uscată ca vara. Habar n-aveam ce era pe partea cealaltă a muntelui. Nici nu mai avea importanță. Olcitul urca muntele voios, parcă nu-și aducea aminte prin ce grozăvii trecuse. Și copiii uitaseră de frig.

– Fir-ar a dracului!

– Nu înjura, te rog! Ce s-a mai întâmplat?

– Am pană. Acum s-a găsit, fix în pantă. Hai, din nou, jos din mașină!

Afară se lăsase ger. Iar printre copaci se zărea cerul, plin de stele. Frigul înțepător se insinua ticălos pe sub haine, pătrunzând în oase. Copiii au tropăit mărunt pe lângă mașină, câtă vreme Virgi a schimbat roata defectă. Erau obosiți, nu le mai ardea de natură, cu toate că locul în care ne oprisem era minunat. Ne înconjurau brazi uriași și drepți, aliniați pe marginea drumului ca niște străjeri. Pădurea întunecată foșnea tainic, amețindu-ne în șoapte nedeslușite, numai de ea cunoscute. Din când în când, zgomotul pădurii era întrerupt de câte un țipăt ascuțit de pasăre de noapte.

– Hai să plecăm! La cum e vremea, cred că ne ajunge zăpada din urmă.

– Bietul de tine, iar ți-au înghețat mâinile.

– Nu contează, bine că s-a rezolvat.

Coborîrea a fost o joacă, așa cum sperasem. Ciudat, de partea cealaltă a muntelui ninsese. Pe jos era zăpadă de câțiva cemtimetri, însă nu mai conta, coboram. Răsuflam ușurași. Gata, greul trecuse. Ne și vedeam sub duș, sau trântiți pe canapea, la televizor.

Ei, uite, n-a fost să fie lină nici ultima parte a drumului. Trebuia să mai avem o ultimă încercare, ca să încheiem aventura în aceleași acorduri. La ieșirea din județul Neamț, mașina n-a mai vrut să ne ofere căldură. Așa a hotărât ea. S-a ambiționat să ne arate că are suflet și că o exploatasem suficient. Se hotărâse să ne pedepsească. Ne-am înfofolit bine, am tras fesurile pe ochi și am strâns din dinți. Erau ultimii 90 de kilometri, nu avea să ne învingă un pic de răcoare.

Când am parcat în fața blocului, am oftat. Un oftat greu. Nu-mi venea să cred că văd aleea unde locuiam. Nici nu știam dacă oftez eu sau săraca mașină. Fusese eroina principală. Sus, la noi, era lumină, Buni ne spusese la telefon că va pleca, lăsând aprinsă lumina în bucătărie.

– Doamne, ce bine e acasă!, am oftat iar, afundându-mă pe canapeaua din sufragerie, cu un geamăt de plăcere. Din bucătărie ajungea pînă la mine un miros bun de ciorbă proaspătă, de prăjitură cum numai Buni știa să o facă și de friptură.

– Hai!, au sărit toți trei cu gura pe mine, nu te mai plânge! Să nu spui că nu ți-a plăcut aventura.

– Nu știu, sunt prea obosită să dau un verdict. Cu siguranță mi-a plăcut că am fost împreună. Mă bucur că sunt acasă. Mă bucur că suntem cu toții întregi, chiar și bătrânica din fața blocului. Vă iubesc pe toți. Și, da, recunosc, a fost o vacanță pe care n-o voi uita niciodată.

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: