– Mami, scoală-te, scoală-te! Azi plecăm, trebuie să facem ordine și să pregătim bagajele.

– Hoo, că nu dau turcii. Cât este ora?

– Nouă.

Dormisem mult, fără griji. După noaptea rece de dinainte, pereții camerelor se încălziseră și n-a mai fost nevoie să stau de planton. Era cald și plăcut în casa mare.

– Virgi unde-i?

– Încălzește mașina.

Ne-am luat rămas bun de la tanti Maria și badea Gheorghe. Cu lacrimi în ochi i-am îmbrățișat. Fără să ne cunoască, ne oferiseră două zile de basm. Le părea și lor rău că plecăm dar …, era ziua de Crăciun și familia avea întâietate în fața musafirilor străini. Am înfulecat, în grabă, o felie de cozonac cu nucă și mac și am pornit la drum. Spre castelul Bran.

– Mami, nici n-ai observat aseară, Oli a avut curtezani, Vlad râdea pe înfundate, apărându-se de pumnii soră-sii.

– Taci, pârâciosule!

– Ce curtezani? Ia, povestiți! Lasă-l, măi, să spună, nu-l mai înghionti, zgâlțâiți mașina.

– Păi, din colindătorii ăia mai mari care au venit, unul i-a spus că e frumoasă și a întrebat-o dacă nu vrea să meargă la discotecă.

– Serios? Virgi, tu ai auzit?

– Am auzit. Dar nu m-am băgat.

– Eu de ce nu știu nimic?

– Erai mai în spate, cu tanti Maria.

– Și ce i-ai răspuns, dragă?

– Ia lăsați-mă în pace! N-aveți altceva ce povesti?, s-a burzuluit fata la noi.

– I-a spus un ”nu”. Știi tu, unul din ăla sec, cum știe Oli, a continuat Vlad, fără să se lase intimidat de ghionturi.

– Săracul băiat, o fi crezut că ești o orășancă încrezută, nu o fetiță timidă.

M-am întors către copii, studiind fata cu coada ochiului. Eu o consideram o copilă dar, se pare, în ochii altora devenise deja o domnișoară. Avea obrajii în flăcări, rușinată. Fetița mea fusese curtată de un băiat, asta era o veste.

– Gata, hai să nu mai râdem de ea, a oprit, Virgi, veselia din spate. Lăsați fata în pace.

În castel, ne-am pierdut unii de ceilalți Copii au alergat înainte, încântați să vadă, să privească, să citească inscripțiile. Noi, mai încet, moșnegește.

– Vă așteptăm la mașină, văd că vreți să faceți fotografii în toate cotloanele.

– Bineee, ne vedem acolo. Mai stăm puțin.

La ieșirea din castel, am auzit în spate o voce, care mi s-a părut cunoscută

– Hei! Hei, ce faceți voi aici?. N-am întors capul, cine știe pe cine striga femeia din spatele meu.

– Lili, Virigil? Nu-mi vine să cred, voi sunteți!

– Maria!

Colega mea, împreună cu copiii. Ne uitam una la alta, cu uimire. Ne regăsisem, fără să depunem vreun efort.

După povestea perpețiilor prin care trecusem, Maria a tras de noi să rămânem, să petrecem mai departe vacanța la pensiunea mătușii ei. Eu mă cam săturasem de neprevăzut, voiam acasă, dar am cedat din nou rugăminților familiei care n-avea nici un chef să se întoarcă.

– Să vezi ce surpriză le facem celorlalți. N-au vrut să vină la castel, așa că am plecat numai eu cu copiii.

– Maria, sigur nu deranjăm?

– Sigur, sigur.

– Te-am sunat să-ți spuneam că venim și…

– O, Doamne!, mi-am uitat telefonul la Iași.

După cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, nici vacanța noastră nu se termina cu un drum către casă, în prima zi de Crăciun.

Gazda a fost bucuroasă de venirea noastră, o familie în plus însemna bani mai mulți. Mi s-a părut, însă, că nu toată lumea era la fel de fericită de apariția noastră surprinzătoare. Cele două familii ocupaseră toate camerele și venirea noastră i-a obligat să se restrângă, să se înghesuie. Camerele erau mici iar paturile pentru copii atât de înguste că i-am văzut și pe ai mei strâmbând din nas. Ne cam împiedicam unii de ceilalți.

Zilele, rămase până la Revelion, au trecut într-o plictiseală generală. Grătare, băutură și cam atât. Beție și somn. Noi, foarte puțin băutori spre deloc, nu ne încadram în peisaj. N-avea nici unul chef de ieșit din casă sau de excursii. Copii se mai jucau pe afară dar, cum ninsoarea se oprise, soarele transformase zăpada într-o zloată urâcioasă și umedă. Mult mai frumos fusese la badea Gheorghe.

– Mamă, ne-am plicitsit de moarte, mi-au comunicat copiii pe șoptite, să nu ne audă ceilalți.

– Și ce vreți să vă fac? Voi ați ales să rămânem.

– Hai să plecăm undeva.

– E 31, unde să plecăm?

– Hai la Sinaia, a sărit Virgi. Urcăm la cota 1400 și mâncăm o ciorbă.

– Doamne, voi sunteți nebuni! Cu rabla noastră?

– Mama, nu mai vorbi de rău mașinuța, ne-a adus până aici, fără nici un fel de probleme.

– N-o știți voi pe mama!? Cârcotașă, mai întotdeauna. Până la urmă, cedează, o să vedeți. Și da, ca să-ți demonstrăm că mașina e grozavă, am de gând să urc cu ea până sus.

– Sunteți nebuni, v-am mai spus.

Sigur că am cedat. Puteam să rezist când toți trei au sărit pe mine, pupându-mă, îmbrățițându-mă? Din politețe, i-am invitat și pe ceilalți.

– Azi? Exclus. Vrem să dormim, să fim odihniți pentru la noapte.

– Ca să facem, ce?

– Să ne distrăm.

Da, băutură și mâncare, asta era marea distracție. Aveam păreri diferite, așa că n-am mai insistat. Aveam, din nou, emoții cu mașinuța. Dacă nu făcea față urcușului? Atât ar mai fi trebuit, să se strice, n-am fi găsit nici un mecanic în noaptea dintre ani. Copii cu Virgi râdeau de mine și de fricile mele.

Drumul către Sinaia și urcușul la cota 1400 au fost de vis. Eram din nou în cartea cu povești. Pădurea era chiciurată, căzuse peste ea o ploaie de argint. În mașină se reînstăpânise veselia, răcneam cu toți cântecele, acoperind muzica de la casetofon.

Când Oltcitul n-am mai vrut să urce, am intrat în panică. De sub capotă ieșea fum. Mă și vedeam în mijlocul munților, singuri în noaptea de Revelion. Am fi putut să urcăm cu telefericul sau pe jos, dar draga mea familie hotărâse să-mi provoace alte și alte emoții. Și să-mi demonstreze că jigneam mașina, făcând-o rablă.

– Acum ce facem?

– Iar începi, pănicoaso!

Am împins-o, ne-am chinuit să o facem să depășeacă greul. Mașina s-a zbătut să urce dar degeaba. Pe sub stratul subțire de zăpadă era gheață și bietul Oltcituleț se opintea, fără nici un rezultat.

– Ne urcăm noi pe capotă, ne-au propus câțiva tineri, care urcau muntele pe jos. Trebuie să fie mai grea în față ca să facă față gheții.

– Hai, urcați!, a acceptat Virgil.

De pe marginea drumului, mă uitam siderată. Mașinuței îi plăceau fetele care se cocoțaseră pe capotă. Mergea voinicește, parcă prinsese aripi. Fetele pozau, strâmbându-se în fel și chip, ca în revistele auto care prezintă mașini de lux. Copiii băteau din palme, bucuroși de aventură iar băieții, partenerii fetelor, mergeau în spate, hotărâți să mai și împingă rabla, dacă ar fi fost nevoie. Cu viteza I, încet – încet, mândru de frumoasele fete de pe capotă, Oltcitul a ajuns la cota 1400. Nu-mi venea să cred, urcasem muntele cu mașina pe care o criticasem tot drumul. Ea era vitează, noi niște nebuni iresponsabili.

-Vasilică cu noroc/Vasilică cu noroc/ Marcă banul ca să ai noroc la anul!

Un țigănuș, până în zece ani, se plimba de colo – colo în vârf de munte, cu un miel alb în brațe, legat cu fundă roșie la gât. Miorlăia câteva cuvinte, cerșind de fapt bani la ieșirea din restaurant, unde mâncasem o ciorbă de perișoare, bună și fierbinte. Voiai să pui mâna pe miel ”ca să ai noroc”, trebuia să pui un ban alături. Nu știam obiceiul, părea amuzant.

– Ce fals!, Vlad avea un râs ștrengăresc în voce.

– Ce-i fals, mami?

– Asta cu Vasilică.

– Probabil e de la faptul că mâine e Sfântul Vasile.

– Da, dar tot este fals.

– De ce?

– Păi tu ești Vasilica cu adevărat, nu bietul miel. Virgi, mai bine îi legăm mamii o fundă roșie la gât. Facem ceva bani cu ea, nu? Îi punem alături buletinul, să se vadă că nu mințim. Ha, ha, ha!

– Daaa, Vasilica cu noroc! Hai să-i cântăm mamii!

– Ei, lasă, lasă, vă arăt eu!

În chiotele copiilor, care îmi cântau cântecelul țigănușului, o bătaie cu bulgări de zăpadă s-a încins sus, la cota 1400. Din parcare, Oltcitul ne privea, cu bunăvoință. Se odihnea, gata să ia din nou în piept greutățile de la coborâre, pe ghețuș. Nici nu știa, bietul de el. A doua zi urma să-l supun din nou la cazne, plecam către casă. Trebuia să fiu acasă pe doi ianuarie, aveam de rezolvat câteva chestiuni profesionale. Mă rugam din tot sufletul să nu-și dea obștescul sfârșit, să reziste ducându-ne, în siguranță, acasă.

(Va urma…)

Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:Crăciun, iarnă, Sărbători, vacanta