De Sărbători, în necunoscut (partea a III-a)


DSC00644

Prin geamul înghețat zăream brazii aliniați de-a lungul șoselei, cu crengile atârnând în jos, grele sub greutatea zăpezii. Treceam prin zone de poveste. Oltcitul se luase la trântă cu drumul, care suia pieptiș. Urcam. În zare se zăreau luminițe.

– Acolo trebuie să fie satul, după cum mi-a zis localnicul din Moeciu. Sper să putem da de bunicii Rodicăi.

– Și să aibă și unde să ne cazeze, am cârcotit eu, din întuneric.

În mașină se făcuse răcoare, semn clar că afară se lăsase ger. Dincolo de aerul rece , îmi venea să sărut răbluța. Nu se oprise niciodată, hotărâtă să nu ne mai încarce și cu problemele ei tehnice. Ea, care în Iași se oprea din te miri ce, se comportase la o vitează.

– Uite o crâșmă sătească. Intru și întreb.

– Vin și eu, să mă mai dezmorțesc. Copii, lăsăm mașina pornită, stați aici la căldură.

– Da, mama, am auzit două glăsicoare obosite.

– Bună sara. Am ave și noi o întrebare, di nu vi-i cu supărare, Virgi vorbea ardelenește. Mi-era tare drag cum își schimba accentul, în momentul în care ajungea în Ardealul lui.

– D-apăi întrebați, că nu costă, ne-a spus, zâmbind, un bărbat care ședea la o masă.

– Căutăm o familie, Hodoș. Au un băiat ce locuiește în Brașov.

– No, Hodoș și mai cum?

– Nu mai știm. Hodoș. Sunt doi oameni mai în vârstă.

– N-aș ști să-ți spun, domnule. Bărbatul s-a întos înapoi la păhărelul de pălincă, care îi făcea, probabil, viața mai frumoasă.

Virgi a dat să iasă. Observând că chelnerița, o fată tânără și frumușică, ascultase cu mare atenție conversația, mi-am încercat și la ea norocul.

– Domnișoară, poate știți dumneavostră ceva. E tare târziu, suntem de la drum lung, cu doi copii obosiți și flămânzi în mașină.

– Mai spuneți ceva despre ei, poate îmi dau seama de care alde Hodoș vorbiți, m-a îndemnat tânăra.

– Au o nepoată…. Ziaristă, la Iași.

– Bade Vasile, cred că-i caută pe alde Gheorghe Hodoș, ăl de stă cu casa lângă brutărie. Rodica, nu?, s-a întors către mine.

– Da, Rodica, am confirmat, bucuroasă.

Ultimele minute le-am străbătut în tăcere. Chelnerița ne explicase de-a fir a păr cum să ajungem la badea Gheorghe. Nu era departe. Mai rămânea să ne și găzduiască.

– Care-i acolo, am auzit un glas aspru, deschizând ușa casei. Lătratul furios al câinilor și bătăile noastre în poartă scosese gospodarul dintre plapumi.

– Oameni buni, bade Gheorghe. Vrem să vorbim ceva cu matale.

– D-apăi buni dară îs hi, nu zâc nu. Numa’ nu știu, ci cătați noaptea pe la poarta noast’?

– Io-o șeful Rodicăi, bade. Nepoata dumitale. Am vre un pat șî-o perină să ne hodinim. N-am găsât nici o pensiune liberă.

– No, intrați, intrați! Azor, ia mai tăceți din gura ce spurcată! Mărie?, scoalî că avem musafiri.

Am intrat într-o căsuță mică, cu un pat mare, așezat lângă sobă. Cred că era o bucătărie. Înăuntru era tare cald și bine. Bătrânul, un dac, scos din pozele din cartea de istorie. Mă aflam în fața unui dac, puteam să jur asta. Înalt, cu spatele drept, badea Gheorghe își purta părul alb și mustața răsucită cu mândrie. Era în pijamale, peste care îți pusese un suman, pe care-l trăgea cu jenă, încercând să acopere ținuta de noapte în care îl găsisem. Mie îmi venea să intru în pământ de rușine. Dădusem buzna peste doi oameni bătrâni, care se băgaseră de ceva vreme în pat. Băbuța s-a sculat amețită, fără să înțeleagă mare lucru, trăgând peste cămașa de noapte, țesută din in, un capot flanelat.

– Să ne scuzați ținuta, noi ne culcasem. Și zîci că ești șeful Rodicăi? Îi fată bună.

– Fată bună, nea Gheorghe. Hai să-ți povestim cum am ajuns la matale.

În vreme ce badea Gheorghe a tras un scaun la masa de lângă geam, invitându-ne acolo, gata să ne asculte povestea, tanti Maria i-a luat pe copii lângă sobă, ajutându-i să-și dea jos geaca și căciulile. Abia acum îi vedeam, erau frânți de oboseală, cu ochii duși în fundul capului. Bieții de ei!

– Marie, mai avem tocană de fasole? Ia, pune-o la încălzât, scoate și niște castraveți murați! Or fi morți de foame. Cât îmbucă ei ceva, mă duc să fac focul în casa mare. Atâta numa’ , că s-o încălzi destul de greu, îs pereții înghețați.

N-am mâncat niciodată ceva mai bun ca mâncarea pusă în față de tanti Maria. Eram cu toții atât de flămânzi, că am fi mâncat orice, dar tocănița era minunată. Copiii, care făceau mofuri când găteam fasole, au lins blidul. Mă uitam la ei și nu-mi venea a crede. Mormăiau de plăcere. Căldura le îmbujorase obrazii.

Casa mare, cum îi spunea badea Gheorghe, avea trei camere. O cameră mare, fără sobă, unde erau aliniate castroanele de răcituri, cozonacii înveliți în ștergare și tăvi de prăjituri care îți lăsau gura apă, numai când le priveai. Cele două camere, unde aveam să punem capul pe pernă, dădeau una dintr-alta. Sobă era numai una dar construită așa încât un perete de teracotă se afla și în cealaltă cameră. Mamă, ce frig era! Îți pătrundea în toate oasele. Dar n-am mai comentat, aveam unde dormi. Ne-am băgat în patul rece îmbrăcați, în trening și cu fes pe cap. Copiii au adormit imediat, zgribuliți, acoperiți peste cap cu niște plapume de puf. Eu m-am învârtit toată noaptea, atentă să nu las să se stingă focul. Spre dimineață se făcuse cald și bine și, considerând că misiunea mea de mamă putea lua o mică pauză, m-am lăsat pradă somnului.

M-am trezit târziu. În curte se auzeau chiote de bucurie. Nu mai era nici urmă de familie prin casă. Nedumerită, m-am uitat pe geamul la care atârnau perdele țesute și cusute de mâna unei vrednice gospodine. Afară, copiii se băteau cu bulgări de zăpadă. De sus, din cer, cădeau fulgi uriași peste ei. Ningea des de parcă se răsturnase toată zăpada din cer.

Era ajunul Crăciunului și noi umblam aiurea, fără să știm unde vom fi mâine. Badea Gheorghe ne spusese că ne poate găzdui numai până în prima zi de Crăciun, când aveau să-i vină pruncii acasă. Avea nevoie de toate camerele. Virgil insistase să stăm până atunci, să petrecem seara de ajun tot la ei. ”Măcar să vadă copiii obiceiurile”, mi-a spus și am acceptat, dacă tot ne rătăcisem prin părțile acelea de vis. Își făcuse planul, în prima zi de Crăciun, cu bagajele făcute, treceam să vizităm castelul Bran și apoi, cu mașinuța noastră eroină, urma să o luam cătinel către casă.

– Mama, uită-te ce frumos este aici, m-au întâmpinat copiii veseli, cu obrajii roșii de ger și ochii strălucind de bucurie. Ești leneșă, te-ai trezit ultima.

Copiii aveau dreptate. Era atât de frumos că mi s-a tăiat respirația. Casa era așezată în pantă iar de jur împrejur se vedeau doar căciulile suratelor ei, pline de zăpadă. Pe dealurile din depărtare, zăpada se înstăpânise, ca o regină albă. Țurțuri uriași de gheață atârnau de streașina casei. De sus cădeau necontenit fulgi mari, topindu-e pe obrajii calzi. Eram în povești.

– Virgi pe unde-i?

– La bucătărie, stă de vorbă cu badea Gheorghe.

– Nu știți, este cafea?

– Habar n-avem, noi am mâncat zacuscă de ciuperci, pâine cu magiun și am băut ceai.

– Nu v-a fost frig astă – noapte?

– Nuuu. Adică da, la început. Dar apoi, ca prin minune, s-a făcut din ce în ce mai cald. Dimineață ne-am trezit transpirați.

M-am târât spre bucătărie, încă simțeam oboseala drumului și somnul pe sponci.

– Săru-mâna, bună dimineața!

– Bună dimineața, scumpă doamnă. Cam puțin ați dormit.

– E bine, bade, am dormit suficient, vă mulțumim.

– Ați domit puțin, mi-a povestit domnul Virgil că ați întreținut focul toată noaptea. Mamă grijulie. Haideți la o cafă, să vă reveniți.

– Hai, m-a îndemnat și Virgi, bea-ți cafeaua și mergem să facem ceva cumpărături. Este târg de produse tradiționale la Moeciu. Facem cumpărăturile de azi. Mâine, în drum către casă, nu mai găsim nici un magazine deschis. Iar acasă…

– Da, știu. Ai aflat, e deschis castelul Bran mâine?

– Este. Azi ne ocupăm de cumpărături și mergem pe deal cu copiii la sanie. Mîine dimineață mergem la castel, în drum către casă. E bine?

– Bine, e bine.

Ziua a trecut ca fulgerul. Copiii n-au vrut să meargă cu noi, se apucaseră să ridice un om de zăpadă. Am cumpărat din Moeciu tot felul de bunătăți, ne-am învîrtit din nou pe străduțe, sperând să dăm de prietenii noștri. Zona era atât de minunată încât n-am fi plecat. Inutil, n-am reușit să ne găsim prietenii iar telefonul era la fel de mort. La prânz, tanti Maria ne-a adus să mâncăm o supă de roșii și cartofi prăjiți cu salată de varză murată, tăiată feliuțe și unsă bine cu ulei. Am fi putut să dăm iama în bunătățile proaspăt achiziționate, dar am fi jignit gazdele. Nu mâncau de frupt până în ziua de Crăciun, așa că am intrat în ritmul lor, firesc și natural.

După amiaza ne-am petrecut-o cu copiii la derdeluș. Tanti Maria a scos din magazie două sănii, făcute de mâna lui badea Gheorghe, care mi-au adus aminte de copilărie, de dealul Oprișenilor ce adăpostise toate trântele prin zăpadă și bulgăreala cu copiii vecinilor. Râsetele copiilor, bucuria care le lumina fața, voioșia lor și oamenii simpli, care ne primiseră cu drag în casa lor, cu toate că eram niște străini, au făcut ca orice supărarea să dispară, topindu-se la fel ca fulgii care cădeau de sus. Ningea Dumnezeiește, și satul de la poalele munților se transformase într-un basm din cărțile copilăriei.

Seara a fost un anume și nedeslușit acasă. Am stat în bucătărie cu gazdele noastre, eu cu un ceai de tei în față, Virgi, cu un păhărel de pălincă. Ascultam vrăjită povești din război, spuse de nea Gheorghe în mare taină și întrerupte, din când în când, de tanti Maria, care trebăluia pe lângă sobă, atentă la sarmalele ce borboteau, încet, pe plita încinsă.

– Da’ mai lasă-i în pace, Moșule! Poate n-au chef de poveștile tale învechite.

– Lasă-l să povestească! E așa de frumos la voi, parcă am fost aruncați într-un tărâm fermecat. Ne plac poveștile lui badea Gheorghe.

Copiii, așezați pe două scăunele lângă sobă, sorbeau fiecare cuvânt, cu gurile căscate. Mai auziseră povești din război de la bunicul lor, dar badea Gheorghe avea un mod hâtru de a povesti ororile pe care le trăise. Uneori, povestea se întrerupea pentru o vreme, fiind nevoiți să ieșim afară și să ascultăm veștile și urările copiilor cu nasuri roșii, cu trăistuțe atârnate în gât, care strigau, de la poartă, din toți bojogii:

– Primiți cu colinda?

(Va urma…)

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: