De Sărbători, în necunoscut (partea I)


DSC00644

– Iu, hu, hu! Pleeecăăm în vacaaanță!

Doamne, ce fericiți fuseseră copiii. Trecuseră mulți ani de când nu mai fusesem undeva de sărbători, în afară de casa bunicilor. Extaziați nevoie mare, alergau în jurul meu, amețindu-mă. Urma să mergem la Moeciu de Crăciun și Revelion, să vizităm castelul Bran, să ascultăm colinde, să vedem obiceiuri noi.

Ne invitase o colegă. Nu eram neapărat prietene dar ne înțelegeam foarte bine, stând pe holurile Tribunalului la o cafea și o țigară, între două procese. Se cunoscuseră și ai noștri soți, fugitiv, venind să ne recupereze de la instanță. Maria avea o mătușă în Moeciu , proprietară a unei pensiuni micuțe, doar trei camere disponibile pentru musafiri. Puseseră paturi pentru copii, în camerele adulților. Trei familii cu copii, fiecare cu camera lui. Cam înghesuiți, dar asta era cel mai puțin important.

Ai mei își făcuseră deja bagajele, când accidentul a căzut ca un trăznet. De la birou, Virgi a venit acasă pe o străduță cu sens unic. La singura curbă fără vizibilitate, s-a trezit cu un idiot care venea pe sens interzis, conducând un bolid cu viteză de raliu. N-a avut cum să evite impactul. Eram acasă trebăluind la bagaje, cu copiii agitându-se de colo – colo, când am primit telefonul. Mașina era varză, cu toată partea din fața distrusă. M-am oprit din pregătiri. Gata, se dusese naibii vacanța de vis! Am sunat-o pe Maria și i-am povestit tărășenia. Îi părea tare rău de necazul nostru. Se pregăteau și ei de drum, trebuia să ne întâlnim cu toții la ieșirea din oraș, în mai puțin de două ore și să plecăm în coloană. Vestea i-a întristat tare de tot pe copii, parcă le căzuse cerul în cap.

– Mami, niciodată n-avem noroc, Vlad abia se abținea să nu plângă de ciudă. Fetița tăcea, încruntată, cu fața alungită de tristețe, la fel de dezamăgită ca fratele ei.

– Ei, nu-i chiar așa. Da’ eu ce să mai zic, mamă? N-am făcut nimic de mâncare pentru sărbători, nici nu știu când o să mai am timp să fac de toate.

– Nici de mâncare nu ne mai arde, s-a burzuluit, băiatul, la mine. Ne făcusem atâtea planuri! Mai bine luai tu Opelul dimineață, n-ar mai fi boțit acum.

– Hai, hai, putea să mi se întâmple și mie același lucru.

Îmi părea rău de bosumfleala lor și de vacanța care se dusese pe apa sâmbetei. Dar nu era nimeni vinovat de ce se petrecuse. Sigur, în afară de idiotul care intrase în mașina noastră. Dar ăluia ce să-i faci? Dăduse asigurarea și plecase în treaba lui, de parcă asigurarea era o rezolvare pentru excursia ratată.

– Hai să plecăm cu Oltcitul! Ce zici?, a sugerat Virgi la venirea acasă, observând tristețea din ochii copiilor.

– Nici nu mă gândesc. Aia nu-i mașină, e un jaf. Că mă mai duc eu cu ea pe aici în oraș, pe la clienți, e una, dar sub nici o formă n-aș pleca la drum lung. Știi bine că nu-i săptămână să nu o duc în service sau să nu te sun să mă tractezi.

– Hai, măi, ne-om descurca cumva, nu mai fi atât de intransigentă.

– Nu, nu, nu! Exclus, stăm acasă și gata. Asta e!

Ți-ai găsit să mă asculte cineva. Cât m-am apucat eu de despachetat, s-au dus toți trei în dormitor și au complotat cum să mă convingă. Cum ar fi putut să o facă decât trimițând soli pe copii? Manipulatorul șef și-a căutat de treabă pe hol, pe la calculator, și i-a lăsat pe ei să se jeluiască.

– Mama, te rugăm, hai să mergem cu Oltcitul! Te rugăm din tot sufletul!

– Copii, e tare periculos să plecăm cu o mașinuță veche, pe timp de iarnă.

– N-o să se întâmple nimic, mami, ai să vezi.

Băiatul era așa de sigur pe el că m-a pufnit râsul. Știam că o să cedez. Mă mai împotriveam doar așa, de amorul artei și ca să nu le dau impresia că nu-s serioasă în deciziile mele, să nu creadă că le voi face întotdeauna pe plac.

Se țineau amândoi de mână, privindu-mă cu ochi mari, ținându-și respirația de emoție, în așteptarea hotărârii finale.

– Bine, am acceptat, plecăm cu Oltcitul. Dar să nu vă aud că vă este frig, că trebuie să o împingem, să o scoatem din zăpadă cu lopețile. Indiferent ce se poate întâmpla, sărim cu toții în ajutor și nu ne văicărim. De acord?

– Daaa! Uraaaa, plecăm!, au sărit bucuroși, picii, să mă sărute.

Virgi, în pragul sufrageriei, mijea.

– Nu râde pe sub mustață! Știu că tu i-ai împins de la spate, să se lingușească de mine până când cedez. Acum să te văd, unde o să punem toate bagajele?

– Pun porbagajul aerian, nu-ți fă probleme. Tu sună-ți prietena, să îi spui că mergem. Oricum, nu mai plecăm azi, vreau să mă duc la nea Vasile, mecanicul, să se uite puțin la mașină. Opelul îl las în fața blocului, l-om repara când ne întoarcem. Așadar, e hotărât, plecăm mâine dimineață. Ajunul e tocmai poimâine, avem timp. Înapoi la bagaje, copii!

În chiote de bucurie, m-am apucat de butonat telefonul. Degeaba. Pas să-mi răspundă cineva. Nu aveam decât telefonul Mariei, care suna în gol. Am sunat de zeci de ori. Nimic, nici un rezultat. Alt număr nu aveam. De altfel, nici nu cunoșteam cealaltă familie, erau prieteni de-ai ei.

– Na, ce facem acum? Unde naiba să plecăm! Nici măcar nu știm cum o cheamă pe mătușa ei sau care e numele pensiunii.

– Ești prea prăpăstioasă. Plecăm, gata, am stabilit.

– Păi și dacă nu-i găsim? Unde plecăm de nebuni?

– Or avea telefonul prin bagaje, ne răspund ei. Și dacă nu ne răspund, iata na! Cât de mare crezi că este Moeciu? Două trei ulițe, acolo.

– Știi tu asta? Noi n-am fost pe acolo niciodată.

– Nici eu, dar n-are cum fi foarte mare. Ai să vezi, ne uităm după mașina lor prin curțile oamenilor și-i găsim. Doar le știm numărul. Asta dacă nu ne răspund la telefon.

Hmm, nu eram prea sigură că are dreptate, însă nu mai puteam da din nou înapoi. Copiii erau prea fericiți, se reapucase de împachetat într-o gălăgie râzăcioasă. Poate că avea și Virgi dreptate. ”O fi în bagaje telefonul Mariei. Mâine, când vom fi pe drum, ei sunt deja acolo. Cu siguranță va răspunde”. Cu acest gând, cam iresponsabil, am dat deoparte toate temerile, hotărâtă să le fac pe plac și să mă bucur de vacanță alături de ei. În fond, eram împreună, asta era singurul lucru important.

Drumul spre Moeciu a fost minunat. Micuțul nostru Oltcit alerga, fornăind din toate încheieturile, luându-se la întrecere cu mașinile luxoase, dinăuntrul cărora ne priveau disprețuitor pasageri și șoferi, trecând pe lângă noi ca fulgerul. Nu prea câștigam întrecerea cu ele, dar nu ne păsa. În mașinuța noastră second-hand era cald și bine. Și, mai ales, era veselie, cântam colinde toți patru, inventând versuri aiuristice de care ne prăpădeam de râs. Nu-mi părea rău că plecasem, chiar dacă stăteam înghesuiți, cu bagaje printre noi, la picioare, peste tot. Până la urmă, renunțasem la porbagajul aerian.

Treceam prin zona ardelenească, locuită majoritar de unguri. Respiram aer plin de miros de cozonac aromiți cu nucă și rom și de cârnați proaspeți. Fumul se încolăcea alene, ieșind în rotocoale străvezii pe coșurile caselor, împodobite cu beteală și luminițe. Toată suflarea se pregătea de sărbătoare. Îmi imaginam, dincolo de zidurile reci, gospodine care aruncau un ochi expert asupra covoarelor, să nu rămână nici o scamă rătăcită, învelind zeci de sarmale sau fierbând carnea de răcituri. Noi alergam spre un loc necunoscut, în speranța unei vacanțe de vis.

(Va urma…)

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

1 răspuns

  1. eu zic:cand isi baga dracu coada…!imi place felul in care vrei sa pari serioasa in decizii ..cu copii!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: