(Foto de aici)
Mă-mbăt în absolutul pur,
albastru. Și ceața din jur
mă farmecă; când fără rost
dispare-n trup sleit, anost.

Înnebunind sub cerul surd,
învălui noaptea. Și, absurd,
mă zbat în dor, izind pustiu
pe-un cer de stele fumuriu.

Mă-mbăt, credință și altar,
cu rugă goală. Și, amar,
din infinit de-albastru plin
mă sparg în cioburi, anonim.

(Poezia a fost postată și aici)

Categorii:Poezii

Etichete:albastru, cer, coșmar, stele, vis