Naivități de decembrie


aa timisoare

(Foto de aici)

S-a dus un sfert de veac. Fără să știm cum, lipsiți de speranța unui viitor mai bun, deodată mâinele nostru s-a luminat. N-am mai putut răbda frigul, întunericul, lipsa de apă și mâncarea puțină din magazine, dată pe sponci și cartele, ca unor cerșetori. Și, mai cu seamă, ne dureau cătușele încorsetării. Visam libertate. Cizma comunistă devenise greu de suportat. Întâi au fost cei din Timișoara. Apoi, strigătele lor au ajuns la București și, de aici, ca niște raze de lumină, s-au răspândit în toată țara, preluate de-a lungul și de-a latul. Până când toată suflarea românească a simțit miros de schimbare, de bine, de libertate.

Era un decembrie blând, o primăvară întârziată. Noi ne trăiam visul. Ne-am bucurat ca niște copii când Dictatorul a fost prins, am plâns alături de cei care își îngropau eroii, secerați de gloanțele ucigașe. Ne-am speriat la fiecare mesaj, venit pe ecranul televizorului, din care înțelegeam că trebuie să pedepsim, că momentul următor era decisiv pentru victoria noastră sau a lor. Poate am greșit. Poate ne-am grăbit să-i ucidem, mai cu seamă în seara de Crăciun. Poate lipsa de raționament, de atunci, a declanșat penitența și suferința următorilor ani. Dar, Doamne, de ce ne pedepsești pe toți? Cum poate fi un întreg popor vinovat de manipularea pe care ai permis-o tu? Și oare, ce am fi putut face mai mult?

Nu mult, după acel decembrie însângerat, am descoperit că Partidul Comunist Român (PCR) s-a prefăcut că moare, ca în telenovelele proaste. Sau, poate, chiar a murit. Numai că, odată cu el, n-au murit și mentalitățile. Sistemul PCR (pile, cunoștințe, relații), a înflorit mai abitir, după 1990. Și, cel puțin până acum doi – trei ani când a început DNA să sape la temelia sistemului mafiot, el s-a propagat pe orizontală, pe verticală și pe diagonală, țesând o plasă de relații încâlcite, între cei ”aleși”. Comuniști din rândul II și III, cărora așa-zisa revoluție le-a dat prilejul să se cocoațe în frunte și să distrugă țara, deposedând-o, rând pe rând, de bunurile de care era mândră. Fii și nepoți de comuniști cu funcții, obișnuiți, de pe vremea tătucilor, să stea în baruri și să nu dea socoteală nimănui, care au prins gustul bogăției nemăsurate și nemuncite. Iar alături de ei, securiști. Ascunși în primele zile de după 1989, de frica furiei populare, și-au scos capul la suprafață, cu mai multă aroganță. Fiecare a țesut plase mai mici de ticăloși, iar cancerul s-a generalizat și a cuprins întreaga țară. Într-o horă a hoției, fabricile s-au transformat, rând pe rând, în mormane de fier vechi, vândut fără socoteală de rromi, înfrățiți, în ale infracțiunii, cu cei cocoțați în frunte. Agricultura a dispărut, pământul rămânând o simplă marfă, turismul a decăzut, șoselele au devenit doar o afacere din care se scot, an de an, căruțe de bani.

Azi, după 25 de ani, sentimentele îmi sunt amestecate. Știu, privit în ansamblu, fără evenimentele din decembrie 1989 (revolta, lovitura de stat, revoluția sau cum va fi calificată mișcarea de istorici), n-am fi fost în NATO și membri în Uniunea Europeană. Am trecut la un sistem democratic, cu toate poticnelile lui, avem un sistem de justiție care a început să funcționeze. Și mai presus de toate, am câștigat acele drepturi, pe care le aclamam în stradă atunci. Suntem liberi, statul nu ne mai raționalizează apa, căldura și lumina iar rafturile magazinelor se cocoșează de marfă, la care nici nu visam.

Și cu toate astea, senzația că s-au schimbat doar stăpânii, că alții, mai ticăloși decât cei de atunci, le-au luat locul, nu-mi dă pace. Frumoasa țară bogată a ajuns o ruină, cu oameni din ce în ce mai săraci și mai triști. Nu mai e nevoie de interdicții impuse de stat, românul își raționalizează singur apa, căldura și lumina. Iar mărfurile se învechesc în rafturi, întrucât vântul îi suflă prin buzunare. Și, dacă mă uit la cei aproape patru milioane de români, care rătăcesc prin colțuri uitate de lume, fără să își găsească locul, nu pot să nu spun: Suntem supuși unui nou asediu. Unul prin care ne pierdem identitatea și rădăcinile. Un altfel de genocid, prin care ne sunt ucise sufletele. Ne-a mai rămas, nealterată și nespoliată încă, libertatea de a vorbi și scrie despre toate aceste ticăloșii.

Anunțuri


Categorii:Miscelanea

Etichete:, , , , , ,

5 răspunsuri

  1. Fara sa contest motivele de dezamagire, asa cum le schitati dumneavoastra, tot dumneavoastra ati recunoscut si o parte din evenimentele care justifica speranta de mai bine.

    Suntem martorii unor transformari serioase in constiinta colectiva si vreau sa reamintesc un eveniment din trecut, fara de care nu ar fi fost posibile schimbarile de acum. La alegerile din 1996, s-a inregistrat o maturizare semnificativa a populatiei, prin comparatie cu anii 1990 si 1992. Am putut face comparatia asta, intrucat am fost observator la acele alegeri si am observat diferenta „la firul ierbii”, chiar si in rezultatele individuale, din fiecare buletin de vot. Dar in 1996 nu a fost numai atat, s-a putut observa si angajamentul responsabil al alegatorilor, fata de intregul proces electoral. Un exemplu de noutate semnificativa, observatorii devenisera in mod cert „persoane de incredere”, in incinta sectiei de votare.

    Evident, nu este cazul sa cadem in sentimentalisme, insa, revenind la prezent, as mentiona o preocupare absolut noua a guvernantilor si a intregii clase politice romanesti: toti au inteles ca noi, prostimea, nu ne mai potolim cu nimicurile de pana acum, ci-i vrem in mod hotarat la puscarie, pe cei care merita asta. Au inteles asta si le e frica de noi, de opinia publica, tin cont de hotararea noastra in actiunile lor, si chiar si in noile lor minciuni. Este sigur adevarat ce spun, iar aici se gaseste si un nou semn de maturizare a societatii.

    In fond, am depasit simplele acumulari cantitative, si-i vrem dialectic la parnaie, intr-o noua calitate! 🙂

  2. Noi suntem cei dezamagiti, dar nu de fibra sanatoasa a acestui neam, ci de cei in care ne-am pus atatea sperante. Am facut-o in ’96 si am fost dezamagiti inca o data de Constantinescu si Ciorbea. Am revenit in 2004 si din nou, tot ce parea sa fie calea democratiei, a fost transformata de Tariceanu et comp. intr-un razboi cu justitia si cu presedintele, care n-a marsat la manariile liberale. Atunci, acesta s-a orientat spre parte mafiotizata a politicii si cu aranjamente subterane, au putut sa se mentina la putere inca 2 ani pana la urmatoarele alegeri. Dar cu ce pret? Cu pretul aruncarii tarii intr-o criza profunda, deja instalata in Europa si in State. Si atunci intr-un alt decembrie, acea fibra sanatoasa a acestui popor a ales corect, a inteles ca trebuie sa se sacrifice temporar, pentru a reechilibra dezmatul financiar liberalo-pesedist, din 2007 si 2008. Si iarasi in 2009 am ales continuarea sustinerii justitiei si a DNA-ului, si a ICCJ, si a ANI, si in intregul ei Justitia cu toate pacatele si sincopele care mai sunt in activitatea ei. Pe fondul crizei si a neintelegerii cailor de a iesi din ea, dar si a unor nemultumiri reale fata de nereformarea clasei politice, dar si a unei propagande agresive supramediatizata, stanga politica va castiga en-fanfare parlamentarele din 2012. Sigur ca, in scurt timp si-au dat in stamba, aratandu-si adevarata fata, ignoranta, incompetenta, impostura, ipocrizia, etc… Cu toate aliantele facute, cu toata organizarea de a maslui si frauda vointa acestei natii, cu toate legile suspendate si racolarea a 500 de primari, cu toata supusenia si slugarnicia Avocatului Poporului, in persoana lui Ciorbea, cu toate sondajele si toate celelalte tehnici de manipulare a maselor, cu toate masurile luate de cei doi ministri de externe, de a impiedica votul in Diaspora, fibra sanatoasa a acestui popor s-a ridicat din nou, si a aratat clasei politice ca poseda discernamant, demnitate si coloana vertebrala, demonstrand inca o data ca puterea e a ei, ca puterea votului exista. Votul acela ca o picatura de apa dintr-un ocean, votul omului de rand de pe strada, al acelui om nestiut, nevazut, necunoscut. De data asta, intr-un 16 noiembrie, maria-sa poporul, a dat o lectie de democratie unei clase politice anchilozata in credinta, ca nimeni si nimic nu o poate opri. Nu stiu cat si daca vom fi dezamagiti si de data asta, dar stiu ca daca va trebui o vom lua de la capat ca de fiecare data, asa cum am facut-o mereu, de la ’89 incoace. Am zis.

  3. „avem un sistem de justiție care a început să funcționeze” În privinţa asta am dubii..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: