La dracu’, nu mai vreu servici!


aaaa eu-gramada-de-bani-kyug2m-thumb-250-0-18

(Foto de aici)

Oameni mulți pe hol, boom imobiliar. Ce vrei?, 2007. Toată lumea vindea, toată lumea cumpăra. Prețurile se majorau de la oră l oră, ca într-o stare febrilă, netratată. Iar noi, chiar dacă am fi vrut bani mai puțini, nu puteam scăpa de cumpărători.”Vă rugăm din tot sufletul, faceți-ne acum un antecontract, altfel mâine ne va spune nenea vânzătorul alt preț”, de ruga asta mă loveam zilnic, uneori chiar în momentul când ne pregăteam de plecare, mult peste program. Era vremea vânzătorilor. Ei dictau prețul. Cumpărai azi sau mâine găseai terenul vândut ori la preț dublu.

Chiar dacă aveai programare, era necesar să îți faci liber în ziua semnării actului. Programările erau, de cele mai multe ori, date peste cap. Unii mai voiau să adauge o clauză în plus, citeau mai greu, cereau explicații asupra unor termeni de specialitate înscriși în act. Alții mai voiau o legalizare, o declarație, un sfat pentru un act viitor. Mai toți profitau, dacă tot erau la notariat. Și dădeau toată programarea zilnică peste cap.

În toiul nebuniei, mi-a sunat telefonul. ”Of, cine-o mai fi?” N-aveam chef de vreo unul care te ținea jumătate de oră în telefon, nedorind să priceapă că un sfat juridic nu se dă pe povești ci pe documente. M-am uitat pe ecran. ”Nicoleta? hai, ei trebuie să îi răspund”.

Nicoleta, o bună amică, se găsise tocmai atunci să pună o pilă. Că tot era nebunie pe hol. Directoare la o mutinațională, cu un soț la fel de ocupat – și el mare director, n-aveau copii. Locuiau într-o casă imensă, aranjată cu mult gust dar prea puțin ocupată. De câte ori mergeam la ei, mă simțeam stingheră, ca într-un muzeu, strălucitor dar impersonal. Cum amândoi plecau dimineața și veneau seara, își angajaseră menajeră, o femeie din sat, care nu avea mare brânză de făcut. Ștergea praful, mai dădea din când în când cu aspiratorul și, în rest, nimic. Cu o cafea pe terasă, femeia avea avea grijă să se știe că e tot timpul cineva acasă. Cât despre grădină, era floare la ureche. Super mecanizată, apăsai un buton și udatul se petrecea de la sine, pe sub pământ, prin picurare. Tuns iarba sau îngrijit pomi și trandafiriri? Nici vorbă! O firmă de grădinărit sosea o dată pe săptămână, cu tot felul de scule profesionale, să se ocupe de asemenea ”operațiuni delicate”. N-aveau mâță, nici câine. După mine, menajera încasa un salariu bunicel, doar ca să se odihneaacă. ”Faină meserie, stai pe terasă să îți bei cafeaua, cu o țigară alături. Și primești bani pentru asta, vreau și eu””, glumisem de multe ori. Nicoleta îmi replica că se simt mai liniștiți știind că este tot timpul cineva acasă.

Dar să revin la telefonul care suna de zor. Am hotărât să răspund. La capătul celălalt, vocea Nicoletei mă ruga fierbinte să o strig de pe hol pe menajera ei, vânzătoare într-un act. Adică să sar programările, de dragul ei.

– Te rog, fă asta pentru mine! Nu vreau să lipsească prea mult de acasă. Știi și tu cât suntem de speriați cu hoții. E o amărâtă, vine și ea o bucată de pământ, rămasă de la părinți. Te roog!

– Măi, nu știu, o să mă ia cei de pe hol cu parul, dacă o iau, pe a ta, peste rând.

– Hai, te rog tare mult! N-or ști cei de pe hol cine și la ce oră e programat. S-au mai dat spargeri prin localitate și stăm cu grijă că nu e nimeni acasă.

– Când era programată?

– Peste o oră. Dar m-a sunat că e multă lume la rând și sigur va sta două-trei, chiar mai mult.

– Bine, o fac pentru tine. Cu toate că nu cred că hoții atacă ziua. Și, în plus, voi doi ați devenit cam paranoici cu chestia asta. Frica Nicoletei, de a nu fi prădată, devenise amuzantă.

– Ei lasă, așa suntem noi. Mulțuuuumesc, m-ai salvat!

Zâmbesc și hotărăsc să o ajut. În fond era prietena mea și nimeni nu știa cine și la ce oră este programat. Rog secretarele să strige părțile, motivând celor de pe hol că acelea urmează la rând. Mulțimea zgomotoasă și răbdătoare nu se prinde și pila dă roade. Îi invit în birou, le dau actul la citit, oamenii sunt de acord cu el și trecem la semnat.

Să nu uit să vă spun, în 2007 se dădea o căruță de bani pentru o bucată de teren. Prețul creștea ca o pâine la dospit. Iar banii…,banii se dădeau, cel mai adesea, în numerar. Se numără căruța de bani în birou. Câtă vreme nu exista lege care să interzică numerarul într-o tranzație, nu aveai ce face. Dacă părțile voiau banii în mână, trebuia să te supui voinței lor. Mă loveam zilnic de încăpățânarea oamenilor, care voiau banii în sacoșă, cu toate că nu trecuseră mulți ani de când doi bătrânei, dintr-o comună vecină, fuseseră uciși, la scurtă vreme după ce vânduseră un imobil. Le spuneam tuturor povestea celor doi dar pe puțini îi convingeam să lucreze prin bancă.

Menajera Nicoletei făcea și ea parte dintre acei care nu aveau încredere în bănci și conturi bancare. Așadar, numerar și în tranzacția menajerei Nicoletei. Și prețul? Tot o căruță. Se numără banii. Mă roagă cumpărătorul să scriu pe foi, ce urmau a fi semnate de toți cei implicați, seriile, ca să nu fie acuzat că ar fi fost falși. Se achită taxele și, în fine, actul este gata.

Într-un moment de respiro, până la următorul act, dau un telefon scurt Nicoletei și îi spun că i-am ”eliberat” menajera, se putea întoarce să-i păzească casa. Nu apuc să chem pe următorii clienți când telefonul sună iar. ”Din nou Nicoleta?, ce-o mai vrea?”, mă întreb. Răspund un pic iritată, gândindu-mă că îmi cere o nouă favoare sau că greșisem actul. Ultimul motiv era greu de crezut, stăteam peste program în fiecare zi, să lucrăm actele pentru a doua zi și le verificam la sânge. ”Dar mai știi!”

– Scuze, știu că ești foarte ocupată, dar nu m-am abținut să nu te sun.

– Ce mai este? Zi repede că nu am timp.

– Păi ce să fie? După ce m-ai sunat să îmi zici că gata, actul a fost semnat, am primit un SMS de la menajeră, glasul Nicoletei alterna între enervare și râs.

– Ei, și? Ce-i cu asta?

– Stai să îți spun ce îmi scria, ca să știi pentru cine am pus eu pilă și ți-am dat progrmările peste cap.

– Hai, zi!

– ”Am bani, fă doamnă. Nu mai vreu să muncesc, bine? Vezi că ț-am pus cheia sub rogojina de la intrare. Hai pa!”

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , ,

3 răspunsuri

  1. Buna buna asta! Nu ma asteptam la asa sfarsit de poveste!

  2. Asa sunt unii romani.Candva faceau la fel cei care luau bani moaca de la Caritas si alte jocuri piramidale.Binenteles ca numai cei care incasau bani ca fraierii ramaneau cu buzunarele goale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: