(Foto de aici)

Dragi expeditori de ”scrisori deschise”, nici nu vi le mai citesc. Mă obosește titlul și nu mai ajung la conținut. Sau nu mai vreau să vă citesc, am certitudinea că ce-i prea mult, strică. Voi, nu? Și, nu săriți să aruncați cu critici, nu am ceva cu conținutul scrierilor voastre. Poate este bun, poate aveți dreptate în tot ce doriți a se face sau poate oferiți sfaturi bune destinatarului. Numai că, în ultimele săptămâni, net-ul este burdușit de asemenea ”Scrisori deschise”. E prea mult, zău! Adresate lui Iliescu, lui Ponta sau nu mai știu cui. Evident, cele mai multe sunt trimise cu destinația Klaus Iohannis.

Devine plictisitor, nu vi se pare? Cum deschizi o pagină de revistă, o pagină de facebook, un blog sau un ziar online, dai peste același titlu, mare să-l vadă tot neghiobul: ”Scrisoare deschisă adresată domnului/doamnei XXX”. Nu știu cum procedează alții, dar pe mine m-ați pierdut, închid pagina și trec mai departe. Fără să citesc nici un cuvânt. Îmi spun, iritată de-a dreptul, ”Altă scrisoare? O, nu, e prea mult, dă-o naibii!”

Stimați scriitori, publiciști sau, de ce nu?, cetățeni, altă formă de adresare nu mai găsiți?! A murit imaginația publicistică sau v-a părăsit muza? Nu se poate să folosiți aceleași cuvinte, banale sau nu, de două săptămâni încoace. Chiar dacă este frumos să-i scrii cuiva, chiar de ar fi necesar. E ca la o ciorbă. După două zile, și de-ar fi regina ciorbelor, supelor și borșurilor, tot te plictisești să îngurgitezi același fel de mâncare și arunci minunăția la gunoi.

Am sorbit cu nesaț prima scrisoare care a apărut în spațiul public, imediat după alegeri. Cred, dacă nu mă trădează memoria, că era scrisă de poetul Florin Iaru și era adresată domnului Klaus Iohannis. Faină scriere și, fiind prima scrisoare, nu m-a deranjat. Ba, chiar îmi aduc aminte, i-am spus, glumind, ce ciudă am pe el că mi-a luat-o înainte. Îmi ”furase” subiectul. Sigur, fără să știe ce avusesem de gând. L-am felicitat pe domnul Iaru pentru conținutul articolului, dar și pentru că a fost cel mai iute de mână în alegerea acestui tip de adresare. L-am felicitat dar mi-am zis, ”Gata, subiectul cu scrisoarea l-ai ratat”.

Pentru că chiar avusesem de gând să… În noaptea alegerilor, mă bătea gândul și pe mine să-i dau vreo două sfaturi lui Klaus Iohannis într-un articol care să fi fost o scrisoare deschisă. Nu știu dacă aș fi denumit articolul ”Scrisoare deschisă” dar, clar, ar fi fost o scrisoare. M-am oprit, cu îndoiala în suflet. ”Lasă, să fie întâi validat și să depună jurământul, apoi îi voi scrie”. Eram pesimistă, în România lucrurile nu-s sigure nici când sunt clare. Mă temeam de incompatibilitatea lui – încă judecându-se pentru ea –. Așa că am preferat să aștept, până când aveam să simt certitudinea alegerii. Când a apărut articolul semnat de Florin Iaru denumit, ”Dragă domnule Președinte” (textul articolului, aici), am realizat că subiectul este fumat. Un articol cu conținut asemănător cu cel deja publicat, o scrisoare, nu ar fi fost decât o palidă imitație.

Și când colo, ce să vezi? O avalanșă de scrisori au urmat. Care mai de care scrie scrisori și scrisorele, deschise sau închise. Cu siguranță însă, răsuflate. Zici că e epidemie. Scriu cei din diaspora, scriitori, ziariști, bloggeri, medici, profesori. Pierzând din vedere faptul că a devenit plictisitor, că impactul e din ce în ce mai mic, până aproape spre zero. Că este posibil ca cititorii să nu mai bage în seamă zecile de scrisori, sătui de atâtea ”misive” și ”răvașe”. Și dacă nu le răsfoim noi, cei care o facem de obicei, nu cumva destinatarul nici nu mai deschide ”plicurile” de la expeditor? Nu cumva trendul ”scrisorilor” a ascuns în forma de adresare, până la pierdere, esența scrierii?

Categorii:Miscelanea

Etichete:cititor, Klaus Johannis, Ponta, scriitori, scrisoare deschisă, ziarist