Ipocrizie. Inerentă oricărui om? Ne recunoaștem duali, ca o îngemănare între rău și bine, între iad și rai sau ne prefacem că ceea ce-i rău nu există decât în celălalt? Am o senzație de neputință oarbă în fața acestor întrebări existențiale. Ne transpunem către lume ca fiind onești, cinstiți, loiali, credincioși, iubitori, răbdători, iertători. Dar cât e real din toate astea?

Dacă ai aduna părerea fiecăruia despre sine ar da un total atât de pozitiv încât ai putea crede că lumea este alcătuită din ființe perfecte. Dar dacă îl întrebi pe unul despre celălalt lucrurile se schimbă, perfecțiunea pălește, dispare și ies la iveală defectele ascunse în cutia Pandorei. Aceeași Pandoră care rânjește sardonic și dacă ne uităm în oglinda sufletului nostru, dezbrăcați de măștile cu care ne învelim către lume.

Și totuși, dacă n-aș spera că sunt și oameni onești, cinstiți, loiali, credincioși, iubitori, răbdători și iertători ar însemna…