Pețitorii mei ratați – ultima parte


ella-par
(Foto de aici)
Am trecut cu bine de aventura cu tanti Catinca, zămislită taman în ziua când urma să dau cu subsemnatu’  la Primărie ca să devin soață. După dispute cu priviri ucigașe aruncate și de o parte și de alta, cu înfruntări ca la coridă, socrii au admis că femeia, intrată în casă în dimineața stării civile, voia să mă dea după ficiorul ei fără ca să știu. Fusese o înțelegere între mame de care nici eu și nici Cristi nu avusesem habar. Se liniștise și dumnealui, partenerul cu acte, mai cu seamă după ce rămăsese cu gura căscată în noaptea de după ce am devenit oficial nevastă. Nici nu-l mai interesa dacă oi fi avut sau n-oi fi avut vreodată ceva cu vreun Cristi. Orgoliul de mascul fusese satisfăcut. Mda, privirea perplexă îmi dovedea că mă respectase înainte de a semna, dar nu mă crezuse niciodată. ”Ce vrei, studentă, 25 de ani, cum aș fi putut să cred?”, îmi mărturisise dimineață, sărutându-mi mâna. Aveam să aflu nu cu mult mai târziu că respectul pentru castitate nu durează decât în prima noapte. Cum ar putea fi altfel? Doar din cea de a doua nu mai ești fată mare, nu-i așa! Atunci însă eram mândră de strălucirea din ochii lui, credeam în romantisme shakespeariene.
După starea civilă, piperată bine de buclucul creat de pețitoarea matinală, pentru încă șase luni proaspătul soțior m-a lăsat în plata domnului plecând hai-hui pe mare de unde s-a întors cu câteva săptămâni înainte de nuntă. Eu m-am reîntors în cămin să îmi dau ultimele examene, să susțin licența și să iau blestemata de repartiție.
Nunta… Să spun că a fost ca în povești? Aș minți. Poate dacă ar povesti unul dintre invitați așa ar spune dar eu, din rolul de mireasă, pot spune că a fost un chin. Nu-mi doream decât să dorm ore, zile, săptămâni. Cum să fie ca în povești? Obiceiuri sucite pe care trebuia să le respecți cu sfințenie (”acum aruncăm grâul peste casă”, ”nu!, nu stai bine, vino mai în dreapta”, ”ce faci dragă ?, mulțumești celor din stânga și ți-au bani cei din dreapta”, ”râzi, nu mai sta așa crispată!”), un zbucium de o noapte în care am zâmbit tâmp, ca o păpușă stricată.
În seara nunții, sulemenită nevoie mare, îmbrăcată în rochie albă, vaporoasă, cu pantofi cu toc de care prea arar purtam, mă rugasem fierbinte de soacră:
– Auziți, dacă m-au văzut mireasă la biserică, au pe masă mâncare și băutură iar muzica le cântă cu foc, n-aș putea să mă duc la culcare? Ce nevoie mai are mulțimea asta nebună de mine, mai cu seamă că nici măcar nu mă cunosc?
– No, ce vorovești drăguță? D-apoi mirii pleacă când se gată nunta, așe-i din strămoși.
– Așa o fi, numai că la strămoșii ăia poate mireasa nu umbla bezmetică săptămâni înainte să facă rost de merinde pentru armata asta flămândă. Poate era odihnită și-i ardea a petrecere. Mie, sincer, nu-mi arde.
Ei, mă alintam. În realitate, cu piciorele umflate cât butiile, cu un chef nebun de fugă și dor de somn, cu obișnuitele întâmplări de la fiecare petrecere în care unchiul Costică se îmbată și vrea neapărat să danseze mireasa, călcând-o zdravăn cu bombeurile, cu sute și sute de pupături de nici zăranie de fard nu mai era pe față, am stat toată noaptea la datorie, rugându-mă să se facă dimineață ca să pot arunca cât colo pantofii, să-mi scot din plete zecile de agrafe care mă înțepau până în creier și să pun capul pe o pernă.
După nuntă, hip-hip, ura!, urma să plecăm la mare. Așa da! Abia așteptam să stau ca o râmă la soare, întinsă leneșă pe cearșaf și să las razele să mă mângâie. Chiar de la plecarea din Maramureș, am făcut un plan secret. La întoarcerea de la mare fugeam de toți și de toate, urmând să stăm câteva zile într-o liniște deplină în satul unde locuiau cele trei măicuțe care mă crescuseră, pe vremea când eram o gămălie de fetiță, și unde-mi petrecusem aproape toate vacanțele de elevă și studentă. Acolo, în sătucul micuț de câmpie în care se ridica colbul de două degete sub picioare când mergeai pe uliță, cu apa Buzăului în spatele grădinii, curgând alene sau învolburată, acolo era raiul. Iar maicile, pâinea lui Dumnezeu, reprezentau o parte importantă din copilăria și adolescența mea.
– Maică!, Maică!, au sosit copiii.
Sora tatii, cea mai mică dintre Maici, dădea de veste, chiuind, că doi tineri proaspăt căsătoriți se căzneau să deschidă poarta, prăfuiți de drum și flămânzi.
– Săru-mâna, Măicuță, bine te-am găsit. Suntem rupți de foame.
Sosite în grabă, Maica Silvestra și Maica Porfiria l-au studiat pe marinar din cap și până în picioare. Îl vedeau pentru prima dată și voiau să știe dacă n-am greșit, dacă am ales bine. Pe furiș, încercam să-mi dau seama dacă le place, știind că din discreție nu vor recunoaște niciodată adevărul dacă sub lupa lor cercetătoare marinarul n-ar fi trecut testul.
– Să nu te superi pe noi, băiete, suntem doar niște babe clevetitoare. Aici, în pustietatea în care trăim, nu se petrec prea multe lucruri ieșite din comun. Numai că am aflat atâtea povești frumoase de la maica Virginia despre nunta voastră, încât ne roade curiozitatea, un păcat de care vom da seamă în fața Domnului.
– Și, cum e, Maicuțelor?, nu m-am abținut să nu întreb, cu toate că știam că voi primi doar vorbe politicoase.
– Repezită ești, măi fetițo! Dacă ție ți-e bine și îți este drag, atunci și noi suntem mulțumite, m-a pus la punct Maică Silvestra.
Indiferent câți ani trecuseră de când o văzusem prima dată, chiar dacă mă crescuse pentru o bucată de timp, pe vremea când eram o mogâldeață abia ajungând la colțul masei, simțeam întotdeauna o sfială în fața Maicii Silvestra. Înaltă și uscățivă, cu spatele drept, avea o privire severă care nu-ți dădea ghes să glumești. Părerea ei era însă importantă pentru că o admiram și o respectam. Maica era eroul meu, făcuse pușcărie pe vremuri după ce îi înfruntase pe securiștii veniți să desființeze mânăstirea Vladimirești, acolo unde slujeau toate trei, ca mirese ale Domnului.
– Ei și mata, Maică, lasă copiii în pace, nu-i mai certa că sunt tineri. Haideți, să vă spălați nițel și la masă, dragii mei, veți fi flămânzit de atâta drum, invitația maicii Porfiria mi-a adus aminte că eram lihnită de foame.
Maica Porfiria…, un spiriduș hazliu. Întreținea bucuria în căsuța cu miros de busuioc și levănțică, unde locuiau cele trei Măicuțe alungate din mânăstire de regimul comunist. Micuță de statură și durdulie, îl iubea pe Dumnezeu cu veselie. Hâtră, caldă la suflet ca o pâine rumenă abia scoasă din vatră, avea întotdeauna o vorbă de duh care îi aducea un râs șiret în colț de ochi. Iar pe lângă veșnicul zâmbet, știa să facă cele mai bune bucate din lume chiar dacă îi puneai în față numai două – trei legume ca să le gătească.
– Da, bine!, Maica Silvestra a dat ordine scurte și precise, fiind cea mai mare în rang mânăstiresc dintre cele trei. Mergeți la masă. Eu mă duc la rugăciune. Pe dumneata, maică Porfiria te aștept la rugăciune, după ce pui pe masă merindea. Să nu întârzii că îl mâniem pe Dumnezeu. Pe Maica Virginia o absolv în seara asta, poate să stea de vorbă pe îndelete cu nepoții dumisale.
Întotdeauna mă surprindea Maica Silvestra. Te săgeta cu cea mai rece privire dar putea fi în același timp capabilă de cel mai minunat și iubitor gest. Învățasem că dincolo de privirea de gheață, în piept îi ticăia o inimă de aur.
Curând s-a retras la rugăciune și hazlia maică bucătăreasă și am rămas numai noi trei, povestind cu glas încet despre marea pe care măicuța mea nu o văzuse niciodată. Și, din vorbă în vorbă, nici nu am realizat când a trecut timpul. Afară începuse să se însereze. Soarele se retrăgea încet-încet la culcare iar în grădină, din mirosul îmbătător de regina nopții, răsăriseră greierii, dând tonul pentru concertul regal care avea să ne însoțească visele.
– Se aude cineva strigând afară, am atenționat-o pe Maica Virginia care se învârtea pe lângă noi dornică să ne fie pe plac și îmbiindu-ne să mai mâncăm de parcă venisem de pe front.
– La ora asta? Oare cine o fi? Nouă nu ne prea calcă pragul nimeni spre seară.
– Sigur e cineva afară, se aude un glas de femeie strigând.
– Bine, mă duc, văd cine e și mă întorc degrabă înapoi.
Murmure de voci au ajuns până în bucătărie. Dincolo de ușă se desfășura o conversație aprinsă, în cuvinte pe care nu le deslușeam bine. Maica voia să convingă de un adevăr care nu părea credibil pentru musafiră. Într-un târziu, am auzit pași îndepărtându-se și voci din ce în ce mai stinse. Iar cățelul legat la poartă a lătrat scurt, semn că musafira se pregătea de plecare.
Când a intrat în bucătărie chipul maicii era ciudat, un amestec de râs cu nedumerire.
– Ce-i, Nană, s-a întâmplat ceva rău?, am întrebat-o pe cea care mă încreștinase, alintând-o cum așa cum o făceam când eram mică.
– D-apoi o femeie nebună, nici nu știu dacă să vă stric ziua cu asta sau nu.
– E ceva de rău?
– Nuuu, mai mult de râs.
– Dacă e de râs, zi-ne și nouă, m-am rugat.
– Știu și eu. N-aș vrea ca soțul tău să se supere.
– De ce să mă supăr, Măicuță?, a intervenit marinarul. Zi-ne, să râdem și noi.
– Nici nu știu de unde să încep. Fetiță, tu îți mai aduci aminte de Ionel, colegul de clasă al Elvirei, băiatul de la noi din sat?
– Nu, cine e?, am scormonit prin memorie dar chipul niciunui Ionel nu a răsărit.
– Ăla, măi, ăla de a fost la nunta lui frate-tu cu Elvira.
– Aaaa, m-am dumirit brusc, da!, știu cine e. Mototolul de l-am învățat să danseze. Mi l-ați băgat cu toate pe gât, cică nu se cădea să n-am cavaler de onoare.
– Da, ochii maicii râdeau luminos. Să vă spun. Se pare că băiatul tare te-a plăcut dar n-a avut curaj să îți spună. I-a fost rușine să îi spună și Elvirucăi. Te-a lăudat în schimb lu’ mumă-sa. Și mumă-sa, de câte ori mă întâlnea la muncă la cooperativă, mereu mă întreba de tine. Se tot interesa când termini facultatea și sugera că tare i-ar plăcea să-i fii noră într-o zi, mai cu seamă că el deja o terminase.
– Hi, hi, hi, Maică, dar sunt doi ani de atunci, ce Dumnezeu! L-am învățat să danseze că m-a rugat Elvira și voi. Gata, asta a fost tot. Nici măcar nu știu dacă am schimbat zece propoziții toată nunta. Maică, Maică, dar ce faceți voi la CAP, vă ocupați de pețit?, măritați fetele și băieii care le cunoașteți?, glasu-mi căpătase o tonalitate veselă, cu toată că simțeam încruntarea partenerului de lângă mine care se enervase de nouă rundă de pețitorie.
– Ce să facem, mai vorbim și noi de una de alta să treacă vremea. Și cum voi, nepoatele mele sunteți așa departe, mă laud și eu. Ce, n-ar fi fost frumos să fii măritată în Brăila, aproape de noi? Da’ să știi, e băiat tare bun Ionel.
– Maică, te rog!, tonul sec al marinarului a oprit laudele Măicuței. Și tu, te rog nu mai râde!
Rugămintea absurdă ca și vena care i se zbătea la tâmple semănând a gelozie pe un necunoscut, au declanșat hohotele de râs. Un râs cu sughițuri din care nu mă mai puteam opri. Mă hlizeam atât de zgomotos încât am adus în ușa bucătăriei și pe celelalte două maici, întrerupte din rugăciune de chicotelile mele nărăvașe.
– Ce-i aici, circ?, se aude până afară. Lili, tu de ce te hlizești?, Virginia, ce se petrece?, Maica Silvestra încerca să dea întrebărilor un dram de asprime, aducând o notă de seriozitate în atmosfera încurcată din bucătărie. Fără succes, eu nu mă puteam opri. Și, colac peste pupăză, Maica Virginia stătea gata-gata să o bufnească râsul și pe ea, observând dungile de încruntare de pe fruntea proaspătului meu bărbat și botul pe care-l pusese.
– Ce să fie, Maică, iaca Tincuța a lui Ștefan, a de stă lângă magazin, o venit să o ceară de nevastă pentru Ionel.
– Și nu i-ai spus că fata e măritată, la casa ei? Ce-i așa de distractiv în asta?
– Păi i-am spus da’ nici gând să creadă. Zicea că nu-i adevărat, că probabil nu vrem s-o dăm după Ionel. Că dacă s-ar fi măritat fata, i-aș fi povestit. Voia să intre, să se convingă că e aici cu soțul ei, Maica Virginia abia se abținea să nu râdă. Eu însă, aflând că femeia dorise să dea buzna în casă și să controleze dacă sunt sau nu măritată, mă tăvăleam pe jos.
– Ei, gata cu distracția! Râdeți fără să vă pese că pe băietul ăsta îl trec toate apele.
– Măicuță, am intervenit, de asta mă și stric de râs. Uită-te la el cât este de încruntat. Cum să fie gelos că vin femei să mă ceară de nevastă pentru băieți pe care nici nu mi-i aduc aminte?
– Ei, lasă, lasă, a intervenit marinarul, știi bine că și maică-ta aranjase să te dea după unul și ne-am trezit cu femeia venind să te ceară taman când să plecăm la Primărie. Da, nu știți, nu?, s-a întors către Măicuțe, care ciuliseră urechile, curioase și amuzate. Auzi, să o pețească fix când să plecăm la starea civilă. Acu, alta! La câte pețitoare să mă mai aștept?
– Stai, stai! și ochii Maicii Silvestra au lucit scurt a zâmbet poznaș. A mai fost o pețitoare?! Ei, aici e o poveste pe care chiar vreau să o aud.
– Da, da!, a sărit și ghidușa Măicuță Porfiria, intuind că va urma o întâmplare hazlie. Hai, zi tu, băiete, cum era să-ți pierzi mireasa chiar când să vă duceți la primărie.
Trei bătrânele cu potcapul în cap, îmbrăcate în rasa neagră de călugărie, s-au răspândit care încotro prin bucătărie, uitând de rugăciunea de seară, și nu l-au lăsat pe marinar în pace până nu le-a povestit toate detaliile picante din povestea cu tanti Catinca. Râsetele lor, chiar și a severei maici Silvestra, la care se adăuga hohotul meu nebun, au făcut să dispară încruntarea nervoasă dintre sprâncenele naratorului.

Prima parte o puteți citi aici

Anunțuri


Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , ,

6 răspunsuri

  1. Frumoase amintiri, frumos povestite. 😀

  2. Doamne, absolut minunat scrieti! De fiecare data cand va citesc postarile ma intreb de ce nu iese si o carte din mainile dumneavoastra 🙂

  3. Epic!!! Puneti-le intr-o carte!!! Nu ma mai pot opri de ras………cata lume si-ar descreti fruntile citind:)

  4. Vă mulțumesc, dacă nu mor, va veni și cartea

  5. Doamne fereste, lasa asta cu moartea! Vezi de scoate macar o carte! Ca abia astept sa o trimit alor mei si sa ma laud ca sriitoarea minunata este prietena mea. Cu drag M
    aria Stefan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Doctor de Romanica'

Aventurile unui doctor in tara tuturor posibilitatilor

Corina's Blog

Just another WordPress.com weblog

Alexandrina Chelu's Blog

Oameni de valoare

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

%d blogeri au apreciat asta: