Blestemul primului sărut


vilenata(Foto de aici)

Catinca plutea. Pletele lungi, de culoarea ciocolatei, o mângâiau blând. Se simțea eliberată. Hotărâse să se descătușeze. Ideea, pusă în practică imediat ce i s-a înfipt în minte, o alinase atenuând suferința care o ardea. Își dorise de mică să zboare, să își întindă aripile și să privească spre orizont. Acum, când zbura cu adevărat, se simțea ușoară ca un fulg, fericită și liniștită, ascultând cu un zâmbet fâșâitul aerului. A întins mâinile larg să cuprindă vântul în brațele albe iar în ochii mari, deschiși spre nemurire, au năvălit sălbatic frânturi din viața pe care o lăsase în urmă.

– Catinca, ce faci acolo?

– Tata, te log, mama mi-a cumpălat o păpușă, numai puțin. Mai lasă-mă să mă joc puțin! Fetița cu părul împletit în cozi, două fuioare cu reflexe însorite, ridicase rugător privirea spre bărbatul care țipa.

Ce să faci? Maică-ta este nebună și proastă. Cu păpuși în capul tău sec n-ai să ajungi nimic. Discut eu și cu mă-ta, să-i scot gărgăunii din cap!

– Tata, te log, eu am lugat-o pe mama să o cumpele. Ela așa de tlistă în vitlină!

– Tristă ai să fii tu, dacă nu te scoli imediat!

Tatăl Catincăi a ridicat fetița, trăgând-o de zdravăn de urechi.

– Auu!, mă doale!

Catinca a închis ochii, așteptând neputincioasă palmele grele. Știa că nici o împotrivire nu stătea în fața violenței bărbatului masiv. Dar îi fusese atât de dragă păpușa încât nu se abținuse, încălcând programul la care era supusă. Cu bucata de cârpă, cum o numise el disprețuitor, putea să fie sinceră, să-i spună că o doare iubirea celui care nu admitea nici râsul, nici joaca. Voia să o țină în brațe, să îi povestească cum plânge înăbușit sub pernă când auzea pumnii care se abăteau peste trupul firav al mamei și gemetele ei.

– Tata, te log, bate-mă da lasă păpușa! Nu mai fac, jul, numai nu o omolî! O s-o țin în blațe noaptea când dolm. Te log, tata, te log!

Bărbatul s-a desprins, cu un scuturat, de mâinile care îi cuprinsese pulpana hainei.

– Nu, nu, nu. Ai fost rea, te-ai jucat în ora ta de pian. Asta nu pot să iert. Trebuie să înțelegi o dată pentru totdeauna, în această casă eu comand. Eu fac regulile, tu trebuie să le urmezi. Și pentru că ai fost rea, păpușa va suferi alături de tine. Și maică-ta își va primi porția, n-ai nici o grijă!

Pumni răi s-au abătut asupra trupului copilei. Catinca a închis ochii, așteptând cu resemnare să cadă stihia. Spera că, ținând ochii strânși, loviturile o vor durea mai puțin. A avut timp să audă cum mâinile bărbatului rupeau în bucăți frumoasa păpușă.

În timp, Catinca învățase că nu are sens să se împotrivească. Strângea din dinți și respecta fiecare regulă absurdă. Ascultarea oarbă diminuase loviturile, fără a le anula. Din te miri ce, fără ca măcar cu gândul să păcătuiască, tatălui tot i se părea că fiica lui, devenită între timp adolescentă, călca pe alături. Și ploaia de pumni de abătea cu aceași violență.

N-o mai dureau obrajii și trupul învinețit, învățase să se detașeze. Se concentra pe imagini cu pajiști pline de flori și cu fluturi, în timp ce omul care-i dăduse viață se transforma în bestie. Nu reușise, însă, să se detașeze de suferința mamei. Noaptea, cu capul în pernă, își plângea mama ca și cum ar fi fost moartă. Frica de soț devenise un cancer care o rodea ca un vierme, transformând-o în umbră. Umbla prin casă neauzită, o fantomă rătăcind de colo colo, fiindu-i teamă și de sunetul pașilor ei. Nu îndrăznea nici măcar să își strângă fiica în brațe, de spaimă că bărbatul le-ar fi bătut de moarte pe amândouă.

Zburând spre clipa în care nimic nu mai conta, Catinca a închis ochii încercând să scape de amintirile care o răneau și în zbor. Numai că chiar și cu ploapele strânse, din tainițele în care își ascunsese amintirile, a răsărit o alta.

Trecuse multă vreme de când nu mai luase o palmă. Era cea mai bună elevă iar carnetul forfotea de note de zece. Acceptase și orele de pian, și pe cele de pictură sau de dans. Făcea orice ca să nu trezească animalul. Nu reușise să stopeze pumnii pe care le încasa mama. Își punea dopuri în urechi, să nu audă gemetele de pasăre rănită. Numai noaptea își mai aducea aminte de bătăile de odinioară; se trezea, leoarcă de transpirație, îngrozită de coșmarurile care o chinuiau.

L-ar fi ucis dacă ar fi avut curaj. Știa că n-are să o facă, era o lașă care se trezea în miez de noapte, rugându-se la Dumnezeu să mai reziste un pic. Doar câteva luni, câteva luni în care să asculte de ordine. În toamnă avea să plece la facultate și tatăl n-ar mai fi avut putere asupra vieții ei. ”Numai puțin, Catinca, numai puțin. Rezistă !”, se ruga noapte de noapte, închisă în camera de la etajul vilei somptuoase, înconjurată de garduri înalte.

– Catinca, hai afară să vezi ce ți-a luat tata.

– Da, tata, am sosit. Gâfâind, apăru în fugă, speriată de glasul care striga din grădină.

– Pentru că ai fost cuminte în anii din urmă și ai luat numai note de zece, tata ți-a luat o bicicletă. E cadoul meu înainte de admitere.

– Eu…, mulț…tata, nu trebuia.

Se bâlbâia, neștiind dacă o bucurie prea evidentă sau una reținută nu ar trezi furia. Acceptase că va da examen la medicină, așa cum resemnată acceptase toate abuzurile. Visase să ajungă profesor de limbi străine dar renunțase în fața palmelor care îi arseseră obrajii, lăsându-i o vânătaie sub ochi.

– Hai, plimbă-te, Catinca, bucură-te.

– Tata, lasă!, am de studiat.

– Acum. Acum. Sau vrei să-mi spui că nu-ți face plăcere cadoul meu?

Fata a apucat repede de coarnele bicicletei. Adolescenta, cu pletele până la brâu și mijlocul subțire ca o un șuier, s-a urcat în grabă și a pedalat în josul străzii. Din poartă, tatăl o privea pieziș, cu ochi de vultur. Iar la fereastră fâlfâia stins o perdea de mătase.

– Bună, Catinca, ce faci?, neatentă, fata era să dea peste o altă bicicletă, purtată cu mândrie de unul dintre colegii de clasă, un adolescent atât de chipeș încât Catincăi i se tăia răsuflarea de câte ori trecea pe lângă el.

– Mihai, vorbim la școală.

Nu departe, rezemându-se de poartă, doi ochi fulgerau.

– Stai, dragă, că nu te mănânc. Ce faină e!, cred că ai tăi au dat pe ea o avere. Băiatul își proptise bicicleta de un copac și se învârtea ca un cocoș în jurul Catincăi.

– Iar tu ești foarte frumoasă, Catinca, abia acum observ.

– Lasă-mă, trebuie să plec, lasă-mă!

Înspăimântată, Catinca și-a lăsat colegul în mijloc de stradă, pedalând cu putere către casă. Simțea ura din privirea ochilor de care se apropia.

– Treci în casă, curva dracului! Bărbatul a smucit-o de braț și a izbit-o dincolo de poartă.

– Tata, n-am făcut nimic, m-a întrebat numai de bicicletă.

– Te-a întrebat, hai! Ei, lasă că îți dai eu întrebări, târfo! Și tu și mă-ta, două boarfe, asta sunteți! Fără mine erați pe centură.

Pumnii erau mai puternici și mai dureroși ca altădată. Adolescenta s-a ghemuit în iarbă, încercând să își acopere capul cu brațele. Tăcea, înghițind iarba în care înăbușea strigătele. Picioare nemiloase loveau trupul căzut la pământ. N-avea voie să geamă, orice scâncet atrăgea un alt potop de lovituri.

– Zi, Catinca, zi că îți pare rău! Zi, curvă nenorocită ce ești tu, zi că te omor!

– N-am vrut, tata, îmi pare rău! N-o să te mai supăr, tata, n-am să mai vorbesc niciodată cu nimeni. Te rog, tata, nu mă omorî!

Contorsionată în iarbă, Catinca și-a dus aminte de anii în care reușea să se detașeze de durere și a concentrat mintea spre imagini de basm. Înainte de se pierde în întuneric, a auzit țipătul mamei, care deschisese cu zgomot fereastra, spărgând geamul de la dormitor.

– N-o mai bate, Grig, n-o mai bate! Omoară-mă pe mine, dacă vrei, dar n-o mai bate!

O vreme, Catinca a zăcut, zbătându-se între viață și moarte. Monstrul mușamalizase povestea; fata căzuse în curte de pe bicicletă. Chemase acasă un medic care o îngrijise cu discreție. Avea trupul plin de răni și fiecare din ele o durea până dincolo de suflet când privirea rătăcită a mamei se oprea asupra ei.

În zilele în care bolborosea cuvinte fără noimă, în capul Catincăi se infiltrase un gând ascuns. De la facultate nu avea să se mai întoarcă. Murea pe dinăuntru de milă și lacrimi udau noaptea perna la imaginea altor pumni și palme, care aveau să se abată asupra ființei fragile care îi dăduse viață. Dar nimic și nimeni nu avea să îi schimbe hotărârea.

Vara de după admitere a trecut repede. Intrase la medicină, așa cum se aștepta, cu media zece. Tatăl, bucuros de perfecțiunea fiicei, dar și speriat de zilele în care zăcuse după ultima bătaie, o lăsase în pace. Avusese și ea grijă să nu-l supere. Își făcuse visuri, stând în leagăn sub cireșul uriaș din grădină, cu simțurile treze, gata să sară într-o fracțiune de secundă în întâmpinarea unei dorințe oricât de mici, venită din partea monstrului.

Toamna a adus clipa pe care Catinca o aștepta de 19 ani. A ascultat cu smerenie sfaturile și nu s-a mai înfiorat de amenințarea din glasul răgușit.

– Să nu te apuci de prostii că vin și te omor, ai înțeles? Te duci acolo să înveți numai de zece, nu să te culci cu orice neghiob!

Aerul tragic, ochii de căprioară rănită, trupul armonios ca de sirenă și părul lung care îl ajungea dincolo de talie, atrăseseră privirile băieților din complexul de la facultatea de medicină. Complimentele și invitațiile în oraș curgeau fără oprire. Catinca îi privea cu reticență. Avea nevoie de un partener special, care să țină piept tatălui.

Dintre toți, inima îi tresălta neașteptat, bătând nebunește, la vederea unui student în ultimul an. Un arab. Frumos, cu trăsături feminine, cu mâini lungi și fine, avea o larghețe a gesturilor care o fascinau. Aflase că abia se târa de la un examen la altul, că nu-i păsa de restanțe cu toate că voia să devină medic în Franța. Trăia pe picior mare, asigurându-și traiul de nabab din vânzarea de blugi și parfumuri prin căminele de fete. Gurile rele șoșoteau că ar vinde studenților străini, dornici de o mică distracție, și fete pe bani. Totul părea o bârfă, nimeni nu-l zărise vreodată în compania vreunei fete. ”Franța, hmm, mi-ar plăcea să trăiesc acolo. Iar tata n-are cum să mă mai găsească într-un Paris aglomerat. Îmi pare rău pentru mama.” Încropea planuri cum să-l cucerească pe Abdul. Catinca se grăbea. Urma vacanța, casa și pumnii.

– Frumosa fata, tu nu vrei o pereche de blugi?

Glasul, care murmura dintr-un fotoliu din hol, a făcut-o să tresară. Avea un timbru atât de dulce încît a simțit cum sânii se sfâșiau să iasă din țesătura rochiei de mătase.

– Vreau, dar îi dai scump. Ochii fetei râdeau în ochii negri ca tăciunii.

– Pentru tine, frumoasa, fac reducere. Da pentru diferența, ieși cu mine la plimbarea.

Abdul s-a ridicat din fotoliu, înaintând către fata subțire ca trestia, care rămăsese cu gura deschisă, fără să știe cauza tremurului ce o zguduia prin interior. Când tânărul i-a pus mâna pe braț, ca o mângâiere tainică și șoaptă de iubire nerostită, Catinca a juisat scurt și nervos, fără să priceapă ce nebunie îi transmitea corpul.

– Aha, reducere pentru o plimbare, a râs zglobiu fata, retrăgându-și brațul din calea mâinii catifelate. Asta înseamnă că dacă îți dau un sărut, primesc blugii gratis, nu-i așa?

Curajul i-a adus flăcări în obraji. Și-a ridicat ochii către el, cu disperarea buzelor flămânde, care așteptau buzele bărbatului să stingă și să elibereze dorința ce urla înlăuntrul ei, provocând dureri afrodiziace. Când mâinile i-au cuprins mijlocul, Catinca s-a lăsat moale în brațele vânjoase. Nu mai știa cine este, nu mai era nimic fără el. Buzele i-au fremătat, nerăbdătoare și avide sub buzele lui. Cerul i s-a deschis la picioare și a simțit raiul pătrunzându-i în inimă. I-ar fi cedat atunci, în holul căminului, fără să-i pese de nimeni. Era o umilă îndrăgostită și nimeni nu avea dreptul să îi confiște fericirea care îi inundase trupul și sufletul, făcându-le să susure cântece fermecate. Palidă, a deschis ochii și a zărit doi ochi negri care o scrutau amuzați.

– Pe tine nu te-a mai sarutat nimeni, niciodata, fata frumoasa? Saruți de parca ar fi sfârșitul lumii dar habar n-ai cum. Te-a închis tatal tau într-un turn pâna acum?

– Te-ar deranja dacă nu m-a mai sărutat nimeni? Catinca s-a desprins din îmbrățișarea caldă a bărbatului cu trupul mirosind a parfum de mosc și a toamnă. Umbre îi dădeau târcoale. Chipul omului cu palme grele reușise să spargă mirajul.

– Ei, nu te supăra, prințeso. E minunat, ma simt zeu. Și te blestem, vreau sa fiu și ultimul!

Dragostea avea să îi schimbe viața Catincăi. Înflorise. Era atât de luminoasă încât toți bărbații întorceau capul. Abdul o tachina, prefăcându-se gelos. Avusese răbdarea să o învețe să sărute. Ea înebunea numai la simpla lui atingere, mâna așezată peste mâna ei la restaurant, ramura de tei pe care i-o așeza în păr în parcul uriaș ce ascundea săruturile fierbinți și care o lăsau fără vlagă, brațele calde frângându-i mijlocul și lipind-o de pieptul lat și puternic. O poveste din care Catinca nu voia să se trezească.

Știa că va veni clipa când trebuia să povestească. Dar amâna mereu momentul, ar fi vrut să nu mânjească iubirea cu dureri vechi, numai de ea știute. Îl dorea, îi spusese deschis că vrea să facă dragoste cu el, era gata să fie a lui până la ultima fibră. Tânărul o refuzase blând, voia ca totul să vină firesc, într-un moment de magie, care să le fie miracol. Îl adora pentru delicatețe, intuind că se chinuie să se controleze.

– Catinca, ce faci aici ?

– Tata, eu, te rog, tata…, îngrozită, fata a sărit ca un arc din brațele lui Abdul.

– Ce-i cu tine, Catinca? Și cine este?

– Înțeleg ca tu ești tatal lui Catinca, încantat. Eu sunt Abdul, iubitul ei. Și vreau sa ma casatoresc cu fata dumneavostră.

Cererea de căsătorie, venită atât de neașteptat, adusese în sufletul Catincăi înghețul. Se uita cu groază la mâinile monstrului, care se încleștau spasmotic, zgârâind capătul băncii din parcul din fața căminului. Se chircise, așteptând loviturile.

– Aaa, aici avem o poveste de dragoste. Merită o masă bună și un pahar de vin. Haideți undeva unde putem vorbi despre căsătorie și despre tine, iubitul misterios de care Catinca nu ne-a scris nici un rând.

– Tata, lasă, nu-i nevoie, o să îți povestesc eu.

– Dragă, doar nu vrei să îți ții ascuns iubitul de părinți? După câte au fost, eu sunt chiar fericit că ai găsit pe cineva care te iubește așa cum ești.

Abdul ridicase curios capul, atent să priceapă ce vrea să spună. Voia să stea de vorbă cu bărbatul care o crescuse pe fata de care era îndrăgostit, să afle mai multe. Intuise că ascundea un secret, o surprindea tresărind la vederea vreunui bărbat în vârstă, iar ochii luminoși aveau de multe ori unde de tristețe.

Chelnerul le-a adus mâncarea, a turnat în pahare vinul rubiniu și s-a restras discret.

– Și zi așa, te numești Abdul, mâine – poimâine ești medic și o iubești pe fiica mea.

– Da, domnule, așa este.

– Ați hotărât și unde o să trăiți?

– Nu înca, visul meu de a ma casatori cu fata voastra a izbucnit cand v-am văzut, ea a aflat odată cu voi. Dar Catinca știe că vreau să profesez în Franța.

– Aha, o să vă stabilți în Franța, carevasăzică. Asta e bine, nu-i așa, Catinca?

– Tata, nici n-am zis să accept.

– Cum să nu accepți, draga mea, păi cine te-ar mai lua cu trecutul tău?

– Poftim?, într-un glas, Catinca și Abdul au sărit de pe scaun.

– Stai jos, dragă. Și tu, dragul meu viitor ginere. Am bănuit că știi, Catinca mi-a jurat că va fi sinceră cu bărbatul de care se va îndrăgosti. Of, iartă-mă!

– Despre ce vorbești tată, despre ce? Despre bătăile pe care le-am luat atâția ani de la tine? Ce fel de om ești tu, tată, ce fel de om? Ești un…un monstru! Catinca țipa. Bărbatul rămăsese calm, privind-o cu un rânjet.

– Despre nopțile când te-ai culcat cu toți bărbații din oraș, Catinca. Despre cum ne-ai făcut de râs, de asta vorbesc, fata mea. Scuze, Abdul, dar nu mă mai pot abține, sunt bărbat și mă doare că nu ți-a spus.

– Tată, tată, cum poți…, despre ce… despre ce… naiba vorbești?

– Stai! Stai puțin, Catinca, acum vreau eu să aflu.

Un glas aspru și rău voia să știe și Catinca n-a mai știut dacă vorbise tatăl sau iubitul. S-a prăbușit inertă pe scaun.

– Am avut mari probleme cu ea în liceu, încă din clasa a unsprezecea, dragă. Fugea noaptea pe geam de acasă. Era bolnavă. Am scos-o din patul unor bărbați însurați, vânătă de palmele luate de la nevestele înșelate. A fost greu. Eu și cu maică-sa ne-am izolat de rușine. Da, am bătut-o, dar ce puteam să fac când mă chema unul să-mi spună să vin să-mi iau otreapa acasă, după ce-a regulat-o bine? Scuze cuvântul. Cu vorba bună n-a mers, trebuia să găsesc o altă metodă. Singura care a părut că dă rezultate a fost bătaia. Am bătut-o când și-a descheiat bluza arătându-și sânii, pe stradă, colegului ei pe care l-a întâlnit pe bicicletă. Da, recunosc, am bătut-o, numai că

– Domnule, dar ea mi-a spus…a părut…

– Că este virgină, știu, a râs scurt tatăl Catincăi. Ne-a amenințat de multe ori că va pune mâna pe un băiat pe care-l poate prosti. De aia spun, când a plecat la facultate, am pus-o să jure că va fi sinceră. Era unica șansă să cred că s-a schimbat. Și de asta mă bucuram că o să locuiți la Paris, acolo nu o cunoaște nimeni.

– Domnule, mie nu-mi vine să cred. Catinca nici nu știa să sărute când am cunoscut-o.

– Ha, ha, ha, se preface bine, nu-i așa? Uită-te la ea, nu neagă nimic.

Catinca stătea nemișcată, fără să audă nici un cuvânt. Știuse, de la primele cuvinte, că o va lovi. Numai că de data asta, alesese altfel de pumni și picioare. Era mai dureros. La fel ca ca în copilărie și adolescență, hotărâse să se ascundă în imaginație.

– Catinca, zi ceva, apără-te!

Vocea lui Abdul a readus-o pentru un moment înapoi din vis dar a fost numai o tresărire. În glasul lui n-a simțit iubire și Catinca s-a întors la pajiștile verzi, pline de fluturi albi.

– Ți-am spus eu, ai văzut? Tace. Acum o să plec, eram doar în trecere, mă așteaptă șoferul, eram în drum. Mă bucur tare mult că te-am cunoscut și sper să o ierți pe fiica mea. Am achitat eu tot. Și… poate chiar te iubește, cine știe?.

Râsul bărbatului s-a îndepărtat, până când ecoul a preluat stins rânjetul, sfredelind creierul tănărului, rămas lângă păpușa de ceară. O iubea și o ura în același timp. A ridicat-o cu forța și a târât-o până acasă, în apartamentul închiriat. În liniștea din interior, Catinca a început să dea semne de viață.

– Iubitule, lasă-mă să îți spun…

– Tu să taci! Aici, acasă la mine, eu ordon. O să îmi povestești atunci când vreau eu. Acum taci, nu vreau să aud nici un scâncet!

Fata a încremenit din nou, așteptând pumnii și picioarele care să-i zdrobească trupul ca pe vremuri. N-a știut când bărbatul, despre care nu mai știa dacă este Abdul sau monstrul care o chinuise de mică, a dispărut și nici când a reapărut cu un bărbat negru, o namilă de om. Tăiase toate canalele de comunicare cu lumea, trăind înlăuntrul lumii ei.

– Mohamad, ai vrut să-ți fac rost de o curvă? Iat-o! Poți să o ai în dormitor la mine. Te costă 100 de dolari. Alți 20 să-i dai târfei, după ce termini.

În fața unui pahar de whiski, Abdul auzea țipete de fiară din camera de alături. S-ar fi repezit să o salveze din mâna nemernicului, căruia i-o oferise, însă o ura. Inima îi sângera sălbatic, un alt bărbat se înfrupta din trupul diafan pe care el nu-l avusese niciodată. Strângea din dinți. Nu i-ar fi păsat că se dăruise și altora. Numai că minciuna îl scoseseră din minți. Ar fi iertat-o? Nu știa.

Când țipetele din dormitor au devenit abia auzite, Abdul a încremenit, privind fix paharul. Mohamad a apărut cu cu un zâmbet de satisfacție, încheindu-se lejer la fermoar.

– Ce mi-ai făcut frate!, uau !, s-a zbătut ca o nebună…, m-a mușcat, a urlat, a făcut ca toți dracii. Dar am țintuit-o de pat și…. A încremenit într-un târziu, ca o cârpă, și am regulat-o de i-au mers fulgii. Uaau! Fantastic! Nu știu însă ce naiba avea că n-am putut s-o sărut. Parcă era un animal sălbatic, de câte ori îmi apropiam buzele de gura ei.

– Nu vreau să îmi povestești, du-te!

– Frate, îți mai spun un lucru și plec. N-am știut că târfa-i virgină. Ia, ține încă 100 de dolari pentru asta.

– Virgină, o Alah, virgină!! Alah, o, Alah! Ieși afară, jigodie, ieși până nu te omor!

Cu ochii injectați, Abdul a urlat către camera din care nu se mai auzea nici un sunet.

– Catinca? Oh, Alah! Catincaaa, iubirea mea, iartă-mă!

Din dormitor n-a răspuns nimeni. De afară, de pe trotuar, se auzeau țipete. Zdrobită de caldarâm, cu trupul plin de sânge, Catinca a închis ochii, fericită. În sfârșit, pentru prima dată în viața ei, omul care îi ruinase viața nu avea să-i mai facă rău. Îi plăcuse zborul. Lăsase pe masă un bilet: ”Te iert. Ai fost primul și ultimul bărbat care m-a sărutat.”

 



Categorii:Povestiri din viața reală

Etichete:, , , , , , , , , , ,

9 replies

  1. Plang fara sa pot insirui cuvinte care sa insemne sentimente… atata doar: plang…

  2. O poveste foarte foarte trista… Sper din tot sufletul sa nu fi fost reala…

  3. cam maniac tipul… nebun sadea, ce mai… de ce nu-l bagi la balamuc? ca scriitor, ai toata puterea din lume.

  4. Este foarte trist! S-a intimplat asta in realitate?

    • Cu un final mai dramatic, chiar dacă nu s-a soldat cu moartea. Am preferat să o ucid decât să o văd scalva unui om la fel de violent ca acela pe care l-a urât în copilărie și adolescență

  5. Nici macar nu pot sa comentez….Trebuie sa fac o pauza!!!

  6. Nu-mi da pace povestea asta de cand am citit-o.M-am tot gandit la chinurile la care a fost supusa si ea si mama ei.Dar ea ar fi avut un viitor.Oricum cand s-a indragostit jumatate era moarta,apoi a murit si cealalta jumatate.Acum nu mai avea nimic de pierdut daca ar fi ucis monstrul .Poate nu e crestineste cum gandesc,dar sa-ti mutilezi copilul si sa te plimbi cu capul pe sus ,e crestineste.

Trackbacks

  1. Blestemul primului sărut | Justiție Oarbă | radupopescublog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

anacronietzsche ~ fara semne ~

haihui printre cioburi de gand

Summum jus, summa injuria - Mai multa lege, mai putina justitie

Democratie: si astfel, neputand face ca tot ceea ce este just sa fie tare, s-a facut ca tot ceea ce este tare sa fie just. BLAISE PASCAL

France Forever

Site de povestiri din/cu/despre si in Franta.

floriniaru

Şi nimica mişcă

nwradu blog

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

My Weekly Book

"Sometimes, I love books more than I love people..."

Mistreata Neprietenoasa

Ce gandim, dar nu vrem sa recunoastem ...

Colivia cu papagali

Unii au o pasarica, altii au un stol cu pasarele. Eu am doar o colivie cu papagali.

Dragusanul.ro

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

biographia litteraria

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Omul cu Ochelari

Zâmbește! Mâine poate fi și mai greu!

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

gunty roth

Niscai povesti despre ce-mi mai trece si mie prin cap...

LOC DE FRECAT MENTA

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

%d blogeri au apreciat asta: